s-a făcut seară

Se făcuse seară între timp. Strada așa de aglomerată în mijlocul zilei îi aparținea acum doar lui. Își purta pașii greoi. Era obosit, stresat, acaparat de sarcinile de la birou. Ea pesemne că uitase deja de el, nu-i dăduse niciun semn. În ultima vreme parcă cerșea fiecare strop de atenție și iubirea nu putea veni decât cu rația, atent proporționată. Păcat, el ar fi vrut mai mult și asta-i stârnea un sentiment de frustrare. Mereu trebuia să lipsească ceva ca să-i râcâie sufletul, să-i stârnească întrebări, îndoieli… evident, veșnica problemă – „mai are rost să mai stea, cât să mai aștepte să se îndrepte lucrurile, toate astea duc undeva?” În seara asta a promis că ne vedem, dar a uitat iar. Același motiv probabil, munca și iar munca. Dar oare chiar asta o fi? Nu mai muncesc oameni pe pământ, numai ea e așa ocupată de nu mai ajung să se vadă nici măcar o dată pe săptămână? Și în felul ăsta oricum nu pot face nimic special.. De ce mereu tânjim după special, banalul ce are… nu mai e bun? Poate nu în cantități așa crescute… Cu fiecare zi parcă se mai adaugă o cărămidă la zidul ăla început acum mult timp. M-am săturat să tot străbat drumul ăsta spre casă cu aceleași lucruri în gând de fiecare dată. Vreau o schimbare, vreau ceva mai mult, vreau altceva. Se opri brusc. În fața scării stătea ea, așezată, cu mâinile strânse nervos, cu ochii ușor iritați.

-Plec o lună, am venit doar să-mi iau rămas bun. (ea)

– O lună?

-Poate mai mult…

– Unde?

-N-am pus încă toate detaliile la punct.

– Când pleci?

-Chiar acum.

-E legat de muncă?

-Of, câte întrebări. Nu te simți bine până nu știi și cele mai mici detalii, până nu controlezi tot. Ai o adevărată manie.

El nu mai zise nimic.

-Plec pur și simplu.

-E o pauză?

– Poate. Sau ceva mai mult. Las timpul să decidă.

Plecă. Plecă și el. Parcul era aproape. O plimbare nu strică. Parcă se mai încălzise afară deși venise seara. Se simțea tot mai mult că vine sfârșitul de vară. Se puteau vedea funigei agățați de trandafiri și de crengile subțiri. Băteau în roșu când cădea peste ei câte-o rază a soarelui în apus. Cred că nu mai e nevoie să decid singur acum…

Peste alee, un cuplu râdea ostentativ. Se distrau de minune în lumea lor și își dădeau sufletul râzând, evident, de la niște fleacuri. Tocmai fleacurile astea aduc tot farmecul. Nu știu de ce oamenii țin morțiș să devină serioși în relații, să nu se mai copilărească așa ca la început, să devină importanți, maturi, bătrâni și apoi morți pe dinăuntru până când nu mai au nimic de oferit în afara plângerilor de peste zi sau a întrebărilor inutile menite a le asigura informațiile, controlul asupra celuilalt. Până și câinii obișnuiți să stea la țară în lanț, tot se eliberează într-o zi. Orice libertate îngrădită își cere drepturile mai devreme sau mai târziu. Asta trebuie să fi fost… Oare de ce n-a văzut mai din timp. Mai dau o tură de parc și gata… Cineva îi blocă drumul. Era tot ea.

– Parcă ai plecat.

-Am plecat, dar am venit să-ți spun că plec de tot. Plecam oricum, dar m-am gândit să-ți spun. Să nu mai existe așteptare. Gata. Eu m-am hotărât. M-am săturat. Nu se va schimba nimic și asta o știm amândoi.

– Ce să se schimbe?

– Totul. Noi. Asta. În fine, plec. Tu ai vrut să ajungem aici oricum.

– Puteai face o carieră din a citi mințile celorlalți.

– O glumă proastă, ca de obicei… Pa!

Cred că mai dau o tură. La blocul vecin e o bătrână care în fiecare seară aprinde o candelă pentru soțul ei care a murit demult. În fiecare seară se uită la poza lui. Uneori, acel „până când moartea ne va despărți” ca în filme, nu are niciun sens pentru unii. Pentru ei, dragostea e doar ceva între suflete, un pact secret care nu are legătură cu planul fizic. El nu mai e, dar legătura dintre ei e de zeci de ori mai vie, mai profundă decât a multora dintre noi. E dincolo de un chip drăguț și niște activități comune, dincolo de un timp împărțit și ăla doar pentru o perioadă. Sunt oameni care au petrecut doar o seară, o zi împreună și au o legătură mai strânsă. E ceva tacit. Se pare că vorbele multe nu semnifică nimic, ele sunt pretexte când liniștea celuilalt nu e ademenitoare, ci e deranjantă sau îți stârnește o stare de anxietate că l-ai putea simți așa cum e înăuntru de fapt sau te-ai putea simți pe tine.

Mai fac o tură și chiar plec apoi. S-a întunecat. În fața scării iese în fiecare seară un bătrân să fumeze. N-are voie în casă. Mereu se îneacă, dar continuă să fumeze cu nesaț sau cu nepăsare. Nu-ți dai seama. Pare că se gândește departe, la un alt timp, poate la el în anii de demult. Poate la o ea pe care a pierdut-o sau căreia nici nu i-a spus vreodată ceva. Oare ce i-ar spune dacă s-ar întâlni acum? Eu cred că tot n-ar avea curaj. Oamenii sunt cam lași. Orgoliul pare să fie mereu mai important. Gata. Mă duc acasă. Cineva îi blocă drumul. Era tot ea. Deja devenea hilar, gândi oarecum încurcat.

– Ce faci? De ce te plimbi așa de nebun? Am încercat să te sun.

– Deja te-ai răzgândit? (încercă să zâmbească, dar îi ieși ușor amar)

-Ha! Nu, am uitat să-ți dau cheile înapoi.

– (În gând – Da, de ce să nu rezolvi tot acum, ce sens să-ți mai pierzi timpul să ne reîntâlnim…) Mulțumesc.

– Ok. Am plecat.

– (În gând – A câta oară? Data viitoare ce mai uiți? Poate pe mine sau .. asta cred că ai făcut-o deja…) Pa.

Nu mai am niciun chef să mă duc acasă. Bătrânul tot n-a terminat de fumat. Mai sus, bătrâna stă tot cu poza și candela ei. Oamenii sunt diferiți. Trebuie doar să-i găsești pe cei care-și zâmbesc la fel. Schimbarea are mereu un revers și rezultatele scontate nu apar. Lucrurile se întâmplă de fapt în sens invers. Fiecare se apără când e invadat. Noaptea asta are un aer greu, irespirabil. Unii simt prea mult, alții mai deloc. Eu simt totuși că toamna e deja aici. Plouă. Cineva se așeză alături, pe bancă. Cineva necunoscut. Azi nu vreau să mai aud povești, nu vreau să mai încep niciun drum. Oare unde am pus cheile de acasă…

– V-ați pierdut niște chei? Nu știam cum să vă întreb… Poftiți. … Și plecă.

De fapt, acum am două perechi de chei. Doar casa îmi pare că n-o mai găsesc. Nu mai e la fel. Plouă și mai tare, dar nu afară, afară e un aer cald, apăsător. Afară oamenii sunt calmi, numai eu văd furtuna. Dar trece. Toate au un sfârșit. E suficient să te uiți în jur să vezi că totul e un ciclu de neoprit. Acuși o să mă reinventez și-o să pornesc iar. Un grup de adolescenți trece râzând pe lângă mine. Probabil că iau totul prea în serios. Mai am atâta timp.

O bunică își plimbă încă nepoțelul prin parc.

-Mamaie, uite, eu în seara asta dorm dacă îmi iei Kinder!

– Să nu ne amăgim! Să nu ne amăgim, îi strigă bunica.

Dar mereu ne amăgim, altfel cum am mai putea să ne privim, să privim în jur. Mi-aș fi dorit s-o mai sărut o dată. Casa aia e plină de prostii. Trebuie să fac curat când ajung.

în noapte

E noapte. O să încerc să găsesc cărarea printre tufele de barba-împăratului și iarba crescută în voie. Nici nu vreau să fac zgomot. Mi-am propus să plec într-o plimbare nocturnă, așa, ca să simt libertatea vacanței la bunici. Am sosit de o zi aici și deja mă simt mai vie ca oricând. Aici, n-am avut niciodată limite, aici am simțit că libertatea nu e doar un concept abstract. Toată lumea doarme așa că, dacă mă întorc până-n zori, nici nu-mi vor observa lipsa. N-ar fi frumos să sperii pe nimeni. Problema e că nu știu cum să ies din casă fără să fac zgomot și nici n-aș vrea să las ușa descuiată. Noaptea, se închide doar din interior cu zăvor. Mai bine ies pe geam. Acum regret surplusul de plăcinte de la prânz. Se pare că geamului îngust îi cam place să râdă de rotunjimile mele. În final, cu niște zgârieturi ușoare scap. Am emoții. E prima mea călătorie noaptea și nu știu peste ce-aș putea să dau. Am o lanternă, dar mai mult mă încurcă. Afară e oricum suficient de lumină. E o lună cum n-a mai fost demult la început de toamnă, aș putea să uit, privind-o, că e atât de departe. La țară, stelele se aștern ca un covor pe cer, nu ți-ar ajunge o vacanță să le numeri. Dacă privești atent mai prinzi și câte un meteorit. Eu am mereu o dorință pregătită pentru astfel de cazuri. În fond, e aceeași de fiecare dată. Mă gândesc că dacă o voi repeta suficient de des, universul, agasat într-un final de atâta insistență, o va face posibilă. Până la admiratul stelelor însă, trebuie să trec mai întâi de poartă. Mă cațăr greoi, câinele nu mă latră, doar se uită într-un ochi, plecând așa capul ușor a nedumerire. Am sărit și peste asta. Nici nu știu încotro s-o apuc. E așa de liniște că nici nu-mi vine să respir. Greierii au acaparat întregul sunet al nopții s-anunțe că a venit toamna. Un pic de frig parcă îmi dă târcoale, dar sunt prea entuziasmată de plimbare ca să-l simt. O iau încet pe drum, îmi ascult pașii, îmi ascult gândurile, îmi aud chiar și inima bătând. E un cal liber pe drum. O fi scăpat dintr-o curte. Pare blând, dar parcă nu m-aș încumeta să-l las să mă-nsoțească. Oare de unde mi-a apărut în drum cu nările lui umede, cu nechezatul aproape șoptit. Numai eu pe drumul ăsta și un cal străin, pașnic sau poate nu. Fie, dacă pățesc ceva mi-o asum. Îl mângâi pe coama aspră, pare că și el ar vrea să meargă într-o scurtă plimbare. La o adică până și în basme fiecare erou are calul său. E cam înalt, mă urc pe marginea de la teică, apoi sus pe el. Hai, să vedem ce știi. O ia la goană deodată încât vântul trece așa repede pe lângă mine de abia mai pot să-l prind. O ia peste râul de la marginea satului, stropii reci mă ating pe față și mă înviorez toată sau mai degrabă înfior. Văd că stelele par un continuum ca niște linii lungi capturate într-o pictură modernă cu trafic gonind. Nici nu știu unde mă duce calul ăsta. E noapte. E început de toamnă. Țârâitul greierilor se confundă cu liniștea. Eu zbor. Un cal străin mă poartă undeva unde nici eu nu știu. Întunericul devine apăsător ca o pâclă. Încă n-au început să cadă frunzele, dar foșnetul acela e deja prezent. Nu știu cât a trecut de când am plecat. Calul se oprește brusc, dă semne că vrea să se întoarcă. Îl las. Mă descurc și fără el. Știu locurile astea sau cel puțin mi le imaginez. E un sunet grav, plângător ce vine din lanurile uscate de porumb. De cealaltă parte e un islaz, se aude apa cum umple pământul. Niciodată nu mi-a plăcut întunericul, dar acum când mă învăluie din toate părțile, când îl pot simți prezent oriunde mă întorc, acum e un bun tovarăș de drum. Mă ascunde și-mi absoarbe gândurile în tăcere. De aia îmi place să plec noaptea. Îmi pierd toate gândurile pe drum ca să nu le mai port cu mine și odată pierdute, ele nu se mai întorc. Nu știu ce se alege de ele. Mă pun așa jos în mijlocul drumului, mă simt ca un intrus într-un tărâm liniștit pe care-l tulbur. E un izvor mai la vale și se tot tânguie de ceva timp. El nu știu ce motiv mai are să fie trist. Ce-i drept, după ce se duce toamna, va rămâne pustiu pe aici. Vine și un iz de fum. Au dat foc dimineață la iarba uscată și printre mormanele rămase, scotocește o vietate. N-o disting, o aud mustăcind și ițind capul din când în când să vadă dacă sunt tot aici. Aș putea să-nchid ochii să-mi imaginez că nu mai e nimic în jurul meu… Ziua nici nu-ți dai seama câte sunete se pot distinge în noapte, câte imagini poți să risipești pe drum și să le uiți, câte iluzii îți dau târcoale, câte dorințe au rămas încă neîndeplinite. Noaptea le vezi cel mai clar. Și locurile astea au o viață în sine și-ți pansează fiecare zâmbet chinuit. Ele știu să vindece. Tu doar stai în drum, taci și aștepți. La întoarcere o voi lua pe alt drum. Nu vreau să reîntâlnesc niciun gând pierdut. Până atunci mai stau aici și ascult… Se distinge conturul văilor, viilor, ah… și nucul cel bătrân e tot acolo. Odată m-am urcat în nucul ăsta și vedeam peste deal la ruși cum spunea bunicul. El a fost în război, avea mereu ceva de povestit când treceam prin locurile astea. Acum, războiul se poartă în noi. Aș putea să spun că e mai complicat. Trebuie mereu să ajungi la un armistițiu să nu se lase cu prea multe răni… Sunt și mistreți pe dealurile astea, dar nu cred că ajung aici în mijlocul drumului. Nici nu știu cum trebuie să reacționez la o astfel de întâlnire, care e metoda de apărare. Sper că nu prin zgomot că de câteva zile mi-a cam pierit glasul. M-am bucurat prea tare de un gând năstrușnic de pozitiv și îmbietor că mi-am epuizat stocul de glas. Nici excesele astea nu-s bune. Uite, când s-ar putea să fii nevoit să țipi, nu mai ai cu ce… Ce picioare subțiri… Cred că de jumătate de oră mă uit la un păianjen de deasupra capului. Se ține bine de tavan, se uită și el la mine, doar că invers. Mă întreb dacă se mișcă greu cu picioarele alea de ață. De fapt mă uitam prin el. Doamne, iar mi-au fugit gândurile la locuri pe care le-am pierdut, la zile care parcă nu de mult au murit. Să-mi revin. Păianjenul ăsta e cam singuratic, dar facem casă bună. Nici eu nu-s departe. În fond e o opțiune de viață… asta până nu te iau gândurile la întrebări…

druide

Druide mergea lent prin ploaia care acoperea totul în jur – mașini, lumini, frunze căzute pe jos plutind pe apa ce curgea șiroaie pe străzi. Îi plăcuse plimbarea din acea seară. Era așa ca o poveste dintr-un film romantic la care privea din culcușul cald cu perne moi de-acasă. Doar că nu era un film, era chiar ea. Nu mai avea mult până acasă, dar nici nu se grăbea. Liniștea cartierului în seară era ca o binecuvântare, îi relaxa toți porii și putea în sfârșit să fie ea. Nu era nimeni s-o privească și în umbra serii nici nu-i mai păsa. Un spirit liber așa cum a vrut mereu să fie. Se gândea la multe în seara aia; la alte plimbări pe același drum de acum două veri. Era așa cald atunci și tot singură mergea spre casă. Doar că atunci  se îngrijora de multe lucruri ce-i încărcau listele cu lucruri de făcut, de relația devenită nefuncțională, de hopurile peste care trebuia să treacă. Acum era liberă și eliberată. Doar vântul îi mai apăsa pe umeri și mirosul de toamnă târzie. Ploaia se prelingea de pe trotuar pe strada pustie. Era atâta liniște…