Arhive pe categorii: Fragmente

un nor cu un soare ascuns

Standard

56cd11f2545386ce9215c3213a329bd9

 

Parcă s-a trezit în noi un nor cu un soare ascuns în interior, parcă-și curge licăriri de galben în pânze agățate de sufletele noastre și-și revarsă dogoritor, amintirile calde, visele care se topesc, iluziile încinse, amețite de posibilități. În soare, gălăgia emoțiilor fugărindu-se prin vene capătă nuanțe de portocaliu, de vișine coapte, de vinețiu cu miros de prune, de drumuri prăfuite, de gălbui foșnind a iarbă uscată, a vânt împletit printre fire, a râsete stropite cu apă și secunde care dețin aripi. Printre toate, un strop de seară ascunde în albastru ochi sceptici, triști, ochi care vor să închidă lumea într-o privire, să n-o mai lase în urmă, să n-o mai piardă, să n-o mai uite, să o poarte pretutindeni și pentru totdeauna. Și azi dacă te pierzi în străfundul acelor ochi, poți vedea lumea.

răsărit

Standard

d826107831496dbb944db8a8c9b37a1c

 

 

Stau căzut pe asfalt ca un sâmbure pierdut de fructul său, las soarele să-mi intre într-un colț unde umbra pictase cu negru, las vântul s-aducă mirosul de vară, de iarbă abia tăiată și să-l pună în vise, las ziua să-și plimbe clipele peste mine, să mă poarte în lumi pe care le-am pus cândva pe-o hârtie, las norii să-mi ia ploaia și s-o arunce prin alte zări, las stelele să-mi cadă în dorințe, să mi le ia din palmele strânse și să le dea timp, las noaptea să-mi scuture prezentul și-apoi să-i pună un alt răsărit.

uitare

Standard

88bfdcde901448df5349e7e659fe4b01

 

 

Se gudură soarele pe lângă mine să-i fac loc, să-l pun înăuntru cu toată zarva de seară văratică, cu toate surâsurile prăfuite de ardoare, de cald, de nesaț, de noi. Le-am uitat. Cu ochii închiși iar, prin lumina de vară, le văd, le simt cățărându-se, lipindu-se de spațiul infim dintre pleoapele coborâte și privirea pierdută în gânduri. Stau toate cuprinse într-un nedefinit, legănându-se ca pe-o ață și-așteaptă. Le-a trecut timpul când le mai deschideam drumul spre mine, am dat afară foșnetul inimilor râzând printre iluzii împletite cu soare. Au început să cadă, să adoarmă, s-au învelit în noapte și în ploaie, în alb și-n uitare. Nu știu să le mai chem.

beznă

Standard

c7240ce0e622c8b1b575293ba5fb399f

E beznă. Seara intră în podeaua umedă și-i cutremură scândurile înfrigurate. Un scârțâit ușor străpunge întunericul. Un șobolan speriat iese afară. În camera asta plină de negru, de umed, de scârțâit care parcă nu mai contenește a se văita, nu-i de stat. Eu stau totuși… În nimic se află un tot care așteaptă. În întuneric se află o parte din noi care stă să ne intre iar în suflet. Numai luand-o înapoi, vom ști să vedem și soarele și liniștea încălzind amiaza. E beznă. E un loc fără nimic. Dar lumea întreagă e un nimic dacă nu ne-am găsit pe noi.

încă

Standard

9d55a8797670e15d988d2fea1a825e47

 

Vânt risipit în lumină de seară, stele care-și arată calea unor inimi care au încetat să mai spere, sunet de apus, de toamnă, de raze care se frâng, de cuvinte care se închid în sine. Nu mai are nici un sens să mai fie rostite. Liniște care-și strecoară gustul amar prin mine, care-mi șterge pașii ca și cum nimic n-ar fi fost. Sunt zile în care și eu mă întreb dacă doar mi s-a părut și ca într-un joc, am rămas cel care a pierdut, naiv fiind de la bun început. Și mă retrag, îmi iau plăsmuirile și timpul, îmi șterg genunchii de praf, îmi culeg firele-ncâlcite și le pun în mine. Încă mă mai am.

Stropi

Standard

4a1b0b996f5864e0d948c3a035c4ea7c

 

Lângă geam cad stropi, se sparg și se preling în șuvoaie mici care parcă sculptează în pervaz riduri ca pe o frunte încruntată. Îmi sparg și eu gândurile în bucăți, le strâng în palme și le pun la loc în suflet cu stropi și cu șuvoaie și cu urme. Le păstrez pentru alte dăți în care ploaia va bate cu furie în geam și eu am să scot stropii încovoiați de gânduri și-o să-i pun în palmă și-o să știu că sunt fără de sfârșit. Și chiar dacă se vor usca intrând în piele și ochii vor obosi să-i privească, pe geam se vor prelinge alți și alți stropi. Și vor cădea iar în mine, iar eu îi voi păstra pe toți în suflet ca într-o cutie și apoi am să-ți înec umbra și-am să spăl urmele de gând ca să pot să fac din nou loc și pentru soare.

poate… la primăvară

Standard

leagan-toamnaStrig. Aș putea să șoptesc. Nu e oricum nimeni în afară de ecou. Am obosit leagănul de sub cireșul bătrân încărcat de galben și soare cu frunzele-i împrăștiate de vânt și râsete care împing leagănul mai tare și mai tare în sus, spre cer ca și cum la un moment dat m-aș putea desprinde și zbura printre albastru și raze. Dar nu, rămân aici cu toamnă și frunze și suflet nostalgic. În tot amalgamul ăsta, atâta liniște și în liniște, e mereu atâta haos. Ai zice că e imposibil să le desparți așa cum e imposibil să separi și gândurile de figura care a pus stăpânire pe ele, indiferent de locurile prin care mai e sau prin ce timp sau colț de inimă. Nu mai contează. Toamna în sine e un pansament și vântul ne golește de noi. Dacă am adăpostit clipe în noi pe care-am vrut să le ținem ascunse de timp, acum pleacă și iau același drum ca păsările călătoare. În noi, vremea e în schimbare. Poate se vor întoarce… la primăvară… Poate și tu… Poate o să-mpărțim iar același soare.

mijloc de zi

Standard

sunSoare. Soarele vine mereu dinăuntru. Chiar și în zilele mohorâte încălzește câte un pic lumea aia amețită de toate gândurile care se bat cap în cap, care se tot completează ca apoi să se anuleze de tot. Și rămâne doar liniște în noi. Și puțin soare. E o lipsă care ne face dependenți de razele alea oricât de firave pentru că mereu mai e un „și dacă totuși…” Asta e condiția oricărui soare, o iluzie de care să se agațe ca să lumineze în continuare. Cu cât ne îmbătăm singuri cu imagini ireale, cu atât e mai vară, mai cald, dar uneori ne trezim și ne umplem de aerul iernatic al realității și atunci ne ascundem în nori gri și tragem perdeaua de ploaie să nu mai vedem nimic, să nu mai auzim nimic. În fiecare zi încercăm să tragem de câte-o iluzie, s-o deșirăm ca pe un fir și s-o scoatem afară, să ne legăm cu ea, s-o credem reală până când într-o zi, fie o uităm pe undeva, fie se face ghem și o simțim acolo, a noastră, în propriile mâini, reală sau măcar cât de puțin. Și dacă nu e ghem, ci doar fir de ață, imediat găsim un ac să coasem singuri imaginea lipsă. Iar dacă ziua ne place mai mult decât noaptea, atunci ar trebui să știm că dacă suntem rezonabili, n-o să ajungem niciodată în mijlocul zilei, va fi doar un început de răsărit de care ne tot ținem în timp ce suntem pe jumătate adormiți. N-avem cum să ne trezim de tot fără o poveste pe care s-o iubim. Fără simțuri vii, nu poate fi soare. Dacă am amorțit, poate e timpul să mergem un pic. Dezmorțirea vine cu sângele care începe să circule din nou prin vene și cu inima pusă mai mult la treabă. Vine cu noi iubind, orice. Și-abia atunci se face zi-amiază, iar soarele întins prin noi ne găsește cerul neîncăpător și picură lumină pe alte ceruri, alunecă prin suflete cu lună.

pictez

Standard

brush-life-live-messy-paint-Favim.com-193562– Nu mai pot sta aici în același spațiu în care împărțim până și aerul zi de zi. Am nevoie să fie vorba din nou numai despre mine, să nu mai împart nimic, să nu mă mai gândesc la nimic. Am nevoie să văd din nou lumea prin ochii mei. Nici nu mai știu cum arată. Parcă cineva nu face altceva decât să-mi înlocuiască gândurile, felul de a fi, dorințele, planurile cu altele care nu-mi aparțin, iar eu le vreau din nou pe ale mele. Cred că ai înțeles că vreau să plec…

Scări, câte scări mai sunt de coborât. Nici nu știu ce să-mi zic. Nu e prima oară când trăiesc această zi, parcă identic, doar cu alt  decor. Probabil mereu voi pleca de undeva, mereu voi ajunge în același punct. Sau poate data viitoare va fi diferit. În orice caz, azi sigur mă întorc la casa din Branzo, am un pod întreg de planșe goale, pensule și, din câte îmi amintesc, mult, mult soare. Sper că n-am uitat să pictez. În ultimele zile am tot avut o imagine care mi-a rămas adânc tipărită în minte. Vreau s-o pictez în cel mai mic detaliu și probabil o să consum toate tuburile de verde. Culoarea asta va fi impregnată în tot tabloul, obsesiv chiar. Când ajung, primul lucru pe care-l fac ma întâi e să mă uit în oglindă, să-mi imprim ziua asta cu mine trăind din nou. Parcă am luat o pauză în ultimul timp. Uneori cred că avem un fel de buton în interiorul nostru și ne oprim. Noi facem în continuare aceleași lucruri, zi de zi, dar nu mai trăim, Viețuim, dar nu mai trece nimic dincolo, nu ne mai mișcă nimic, nu mai găsim un punct comun cu noi. Și apoi, dintr-o dată, butonul ăla pornește mașinăria din nou. Facem o tonă de prostii, luăm decizii cât ai clipi, ne facem planuri doar ca să le schimbăm a doua zi și ne-ncurcăm singuri în propriile strategii, dar o facem fiind prezenți și într-un mod activ. E ca la școală, doar așa poți să faci niște puncte în plus și să obții în final mai mult. Mai mult, mai mult, asta parcă strigăm tot timpul în noi, vrem altceva, vrem mai mult dar uităm să definim, să ne definim în toată schimbarea asta de planuri în care trăim.

Mai e puțin până ajung, dar pașii se lipesc de asfaltul încins, e atât de cald și am senzația aia ca dintr-un vis în care vrei să mergi sau să fugi de ceva și nu poți, picioarele nu vor să țină același ritm și treci dintr-o cameră în alta într-o casă în care ai intrat fără să știi că nu are și un punct de sfârșit și apoi te trezești brusc. Niciodată nu știi ce s-ar fi întâmplat dacă acel ceva te-ar fi prins sau te-ai fi oprit să-l înfrunți. Dacă n-ai fi fugit…

Intru, ușa abia s-a deschis. Scări, câte scări mai sunt de urcat. E un albastru închis, de seară, în toată casa. Poate de la draperii și de la tot praful adunat în atâta timp scurs fără să-l fi simțit. În pod, doar foi și un strop de zi jucându-se pe o planșă pe care au rămas niște tușe de gri. Oare ce-am vrut să încep atunci… Iau un tub de roșu și-l pun peste gri, apoi verde  și negru puțin. Se întunecă atât de rapid, deja parcă nu mai văd nimic. E noapte acuși, în pod lucrurile au rămas neclintite așa cum le-am lăsat și aș putea jura că le aud respirând. Mai am atâtea tușe de pus în tablou și până mâine e așa de mult. E timp irosit într-o așteptare care nu are sens. Tabloul nu se poate picta singur peste noapte, cât noi dormim deși asta facem de multe ori, dormim și așteptăm ca lucrurile să se-ntâmple singure fără ca noi să facem nimic.

– Să știi că e târziu.

-Poftim?

-E târziu. Ar trebui să pleci.

Nu, nu se poate să nu fi plecat de aici. Am coborât toate scările până jos, îmi aduc aminte cât se poate de clar, apoi m-am dus în casa din Branzo și am început să pictez. Doar că s-a făcut întuneric. Încă am verde și roșu pe mâini. Și negru puțin. În tablou era doar o tușă de gri. Acum, acum e… E viu. Dar n-o să zic nimic. O să plec.

– Ai de gând să faci ceva? Dacă te uiți în gol la draperii crezi că se trag singure și hainele vin ele să te-mbrace și ușa se deschide ca să treci tu dincolo de prag?

Am zâmbit. Nu, bineînțeles că nu se întâmplă nimic dacă noi nu suntem prezenți. Lucrurile nu se întâmplă dacă nu le facem să se întâmple. Nici tablourile nu se pictează singure peste noapte cât noi dormim, doar zi de zi, cu fiecare tușă prin care definim, completăm, anulăm, reluăm.

Suntem doar noi în timp cu o planșă.