Arhivele lunare: iunie 2014

bujori cruzi

Standard

drying-peony-flowers1Ziua dăduse la o parte noaptea ca pe niște perdele posomorâte  în care se strânsese funingine de-o iarnă întreagă și începu timid cu un miros înțepător de bujor crud care-ți respira prin vene, alunecos și totuși inconfundabil. Era devreme pentru povești sau bătăi ritmice de puls alergând, dar lucrurile frumoase ne iau mereu pe nepregătite. Refuză cu obstinație să ne iasă în cale atunci când le căutăm. Își pun farmecul în mișcare să ne seducă pentru zile în șir numai când nu le mai așteptăm. Aș spune că întâmplările frumoase suferă de gelozie acută. Ne trag de mânecă și se agață intens de suflete când am decis că suntem foarte bine și fără ele și când ne văd râzând în absența lor. Atunci o iau razna și se lipesc de noi mieros să le primim iar, să le ridicăm pe un piedestal din nou, să respirăm prin ele așa cum respirăm cu lăcomie mirosul de bujori dimineața încât aproape că-i simțim gustul. Și pentru că lucrurile cele mai frumoase rămân nespuse, închise undeva în colțul prelungit al unui surâs, am să mă afund din nou într-un început de zi și am să păstrez un surâs pentru mine și florile de bujor.

noaptea

Standard

old-street-lamp-in-winter-234663Se lasă seara peste oraș, încet îl cuprinde într-o îmbrățișare neagră. Vine noaptea. Noaptea aduce mereu liniștea, dar nu și-n suflete. Adesea, pe-ntuneric e singurul moment în care ne întâlnim, vorbim, ne sfătuim, trăim intens emoțiile ascunse de peste zi, ne cufundăm în propriile minți, în lumi secunde și descoperim taine despre și împreună cu noi. Noaptea e ca un fel de oglindă imensă în care ne privim, dar nu vedem întunericul, ci o lumină care ne dezgolește de toate măștile create, de toate ideile impuse ca reguli de rațiune, de imaginile pe care ne-am propus să le prezentăm celorlalți ca fiind noi. Noaptea se-nghesuie să umple orice culoar, orice străduță pustie pe care mai pâlpâie câte un bec înconjurat de insecte amețite, orbite de lumină. Asta se întâmplă și cu noi în timpul zilei, lumina ne orbește încât uităm de fapt cum suntem în toată mișcarea bezmetică și fără sens pe care o hrănim fără să stăm prea mult pe gânduri. Noaptea ne dezgolește, dar ne și îmbracă. Ne îmbracă în noi, cei care suntem cu adevărat. Atunci nu mai avem nimic de demonstrat, doar de visat la orice dorim și pentru asta avem nevoie să fim noi, acolo, în liniștea nopții care cuprinde fiecare suflet din oraș, uneori doar pentru a-l trezi și-ai lăsa o cutie cu vise. Să nu se uite.

târziu, nu

Standard

time-travel2-photo-courtesy-of-junussyndicate-on-deviantART-1024x652– E târziu, e târziu, e târziu… Se auzea o voce plângăreață, mormăind ca pentru sine sau ca pentru un eu neascultător, neconvins, nemilostiv în fața propriei dureri.

-Sssst… Îi poruncea minții îndărătnice și ultraaglomerate de iluzii care încă se mai țineau prinse scai de retină și făceau lucrurile să pară altfel ca printr-o pereche îndrăgită de ochelari. Doar că reflectau o lume care nu mai era posibilă și până și ele știau asta deja…

Se umplu totul de liniște. Vocea adormi de propriile vorbe monotone cu iz aparent toxic. Avea dreptate, dar nu întru totul. Întotdeauna e târziu să retrăiești ceva pentru că oricât am resuscita timpul, combinații unice de secunde, scenarii imaginare, ritm cardiac și personaje îl fac imposibil de transpus din nou pe o pânză albă ca și cum am încerca să facem copia unei picturi. Întotdeauna un expert va deosebi originalul de fals și aici, în materie de propria viață, noi suntem experții și un fals, oricât de bine realizat, nu ne-ar mulțumi niciodată. Și dacă e într-adevăr târziu pentru orice am fi vrut să reconstruim, nu e prea târziu să construim altceva de la capăt, un altceva care cu siguranță se va potrivi mai bine cu ceea ce suntem acum, cu ceea ce zidim involuntar ca parte din noi în ce clădim, chiar și numai în timpul gol.

noi și pământul

Standard

Să fie câteva ceasuri de când stau în gară. Soarele e deja adormit. Se aud niște șlapi plescăind printre băltoace. A plouat toată ziua de parcă pământul nu se mai satură de apă, atât se simte de murdar, de secat de viață. Ar vrea să renască. Se spală. Poate că și noi ne spălăm o dată cu el, ne pierdem în ploaie vechile versiuni care nu ne mai fac cinste, pe care vrem să le uităm. Și noi putem să renaștem. Aici, pământul e de acord cu noi. Ne susține să încercăm de nenumărate ori, deși știe că într-un final, tot eșuăm și el se cam clatină cu fiecare cădere. Pământul tușește, iar noi luăm medicamentele. Dar oricând lucrurile se pot schimba. În gară, trenul are întârziere, deci programul său s-a schimbat. În lumea asta nu mai e nimic așa cum e planificat, decât în cazul unor coincidențe bizare menite să ne mai dea un pic de curaj. La urma urmei, noi trebuie să credem ca să putem să renaștem de atâtea ori, chiar și în aceeași zi. Dacă la faza asta n-am fi copii, am cam da de necaz. În urmă, lăsăm oricum dovezile că ne-am jucat și noi pe acest pământ. Treburile serioase cică sunt mai târziu…