Arhive pe etichete: ploaie

Iluzii

Standard

e1f6dce09c86b6f86dec0df9770a9920

Sâmburi tot cad sub un copac
Ca un sunet ce tocmai s-a spart
Ca un ticăit de ceas, de suflet, de gânduri încâlcite
Ca un nor agățat de soare, indecis între înainte și înapoi.

Ziua a început cu aceleași iluzii
Ca un scriitor care tot mâzgălește pe foi finaluri fericite
Ca un boboc de floare anesteziat de prea multă ploaie
Ca o umbră fugind după pașii noștri să ne prindă.

Soarele se învârte nedumerit prin ceruri fără stele
Ca un val care-și strânge scoicile și-apoi le pierde
Ca o apă care se tot prelinge până piere
Ca un alb îngălbenit de vreme.

Vântul le spulberă pe toate
Ca un abis de la care nimic nu se poate abate
Ca o noapte care-și culcă negrul printre șoapte și vise deșarte
Ca o inimă ce se tot frânge printre doruri fără de izbândă.

răsărit

Standard

d826107831496dbb944db8a8c9b37a1c

 

 

Stau căzut pe asfalt ca un sâmbure pierdut de fructul său, las soarele să-mi intre într-un colț unde umbra pictase cu negru, las vântul s-aducă mirosul de vară, de iarbă abia tăiată și să-l pună în vise, las ziua să-și plimbe clipele peste mine, să mă poarte în lumi pe care le-am pus cândva pe-o hârtie, las norii să-mi ia ploaia și s-o arunce prin alte zări, las stelele să-mi cadă în dorințe, să mi le ia din palmele strânse și să le dea timp, las noaptea să-mi scuture prezentul și-apoi să-i pună un alt răsărit.

ploaie, prune și noi

Standard

unnamedApă în mine, pe stradă, printre nori, pe sub priviri, pe furiș ploaia mângâie tot… Și pe noi. Când plouă, îmi place să mănânc prune cu gust acrișor ca cel pe care încearcă ploaia să-l șteargă din noi. Dar eu n-o las, îl vreau acolo ca parte din ce însemnăm așă că mănânc prune și o sfidez ca și cum papilele dețin ultimul lucru care a mai rămas din noi. Gustul de prune și ploaia sunt dușmani așă că stropii striviți, melancolici se retrag, norii parcă îi sorb înapoi. Au pierdut. Cu atâta ploaie și nimic din noi nu s-a curățat de noi. Prunii își lăfăie crengile în gol. Dar ploaia, ploaia vine din nou… Inundațiile sunt oricum în toi…

sandli…

Standard

Walking_in_the_rain____by_ChobonautSimțea cum îi tremura tot trupul pe sub hainele alea subțiri cu pliuri pline de apă de la ploaia rece, măruntă, cenușie. Ploua de vreo lună. Trecătorii se uitau numai în pământ. Știau că cerul e la fel de opac și că soarele nu mai venea de sus, ci doar din inimile lor. Erau toți oameni calzi printre care Malin se simțea bine. Nicăieri nu avea aceeași bucurie a sufletului ca aici. În Sandli nu a fost niciodată un străin, localnicii știau să asculte vorbele nerostite, să-l vadă ca și cum nu avea nimic de ascuns și tot ce a închis ani la rând în el stătea scris undeva pe corpul îngust, vizibil pentru oricine. De fapt, cei de aici nu aveau nevoie să știe nimic despre el, ei citeau în suflete și cunoșteau omul după ochi. Restul era irelevant. Abia în locul ăsta ocolit de vâltoarea unei vieți moderne, Malin și-a depășit teama de oameni, de judecățile lor, de repercursiuni. L-au întregit și i-au arătat că a te încrede în ceilalți era așa de simplu, că a-i iubi pe cei din jurul său și a se deschide în fața celor necunoscuți era o sursă de minunate descoperiri și punți care-l făceau să nu se mai clatine indiferent de ce-i aducea ziua de mâine. Prin ploaia măcinată neobosit de sus, pașii lui deveneau tot mai hotărâți, mai calmi, mai siguri. S-a ferit toată viața de oameni, dar numai după ce i-a primit în el, după ce a dărâmat zidurile după care s-a tot ascuns și s-a lăsat la voia întâmplării, a descoperit că se ferise de tot ce era mai bun. Era singurul lucru de care merita să te agăți pe acest pământ. De oameni și de sufletele lor.

noi și pământul

Standard

Să fie câteva ceasuri de când stau în gară. Soarele e deja adormit. Se aud niște șlapi plescăind printre băltoace. A plouat toată ziua de parcă pământul nu se mai satură de apă, atât se simte de murdar, de secat de viață. Ar vrea să renască. Se spală. Poate că și noi ne spălăm o dată cu el, ne pierdem în ploaie vechile versiuni care nu ne mai fac cinste, pe care vrem să le uităm. Și noi putem să renaștem. Aici, pământul e de acord cu noi. Ne susține să încercăm de nenumărate ori, deși știe că într-un final, tot eșuăm și el se cam clatină cu fiecare cădere. Pământul tușește, iar noi luăm medicamentele. Dar oricând lucrurile se pot schimba. În gară, trenul are întârziere, deci programul său s-a schimbat. În lumea asta nu mai e nimic așa cum e planificat, decât în cazul unor coincidențe bizare menite să ne mai dea un pic de curaj. La urma urmei, noi trebuie să credem ca să putem să renaștem de atâtea ori, chiar și în aceeași zi. Dacă la faza asta n-am fi copii, am cam da de necaz. În urmă, lăsăm oricum dovezile că ne-am jucat și noi pe acest pământ. Treburile serioase cică sunt mai târziu…

ploaie, pod

Standard

Se aude cum bate ploaia în pod, cade greu pe scândura veche și împrăștie un miros umed peste tot. E doar o fereastră mică în pod, se vede în stradă. Trec mașini grăbite una după una, florile de măceș fac piruete ca nște balerine în plin spectacol, dar vântul le-a lăsat fără petale. Miroase a seară, a vară, a lămâiță și în liniștea în care m-am pierdut, toate astea curg ca o binecuvântare. E un strop din viața care își face loc în camera din pod printre crăpăturile mici și scândurele șubrede. Se strecoară încet ca să-nvăluie apoi pe negândite orice suflet s-ar fi ascuns aici. Numai un suflet care fugea de viața zgomotoasă și plină de afară se putea lăsa tentat de cămăruța asta stranie, retrasă. Dar aici, liniștea te umple ca pe o vază cu flori, atât cât e nevoie ca să mai reziști câteva zile și-apoi, poate plouă și peste tine și te trezești sau reînvii. Te așteaptă un alt drum. Poate chiar cu mult soare.

în ploaie

Standard

Ascult sunetul ploii cu timpul oprit. Cad peste mine picături dezbrăcate de senin și simt frigul șerpuind ușor în sus pe șira spinării, simt mirosul ud de apă cu bucăți de nori, simt gustul vântului îmbibat de cer și văd șiroaiele unduindu-se ademenitor, bolborosind de preaplin.  E apă peste tot împrejur și mă bucur nespus. Uneori cred c-am să înnebunesc de atâta frumos înghițit cu doi ochi cam betegi. Aș sta aici în ploaie până când apa mi-ar intra în sânge, măcar așa ne-am contopi, aș fi una cu ploaia și vântul ce-o poartă șușotind cu glas ascuțit de vaiet mocnit. Ca bufnițele mi-aș petrece nopțile sorbind stropii care cad și răsună prin negrul liniștit. Plouă și în zadar mă mint că mai stau doar puțin. Asfaltul se frământă sub acest ropot cu ritm, iar șerpii formați din picături care s-au reunit se duc timid pe lângă borduri și se-ascund în gurile piezișe de canal. Strada luminată de lămpi are un luciu aparte de la ploaia care s-a tot așternut. Copacii poartă umbre care se curtează reciproc împinse de un vânt cu aere de Cupidon, picăturile cad de pe crengi pe urmele de pași dansând cu reflexiile de lumini. Plouă de neoprit de ceasuri întregi și eu stau tot aici. Când stropii se lovesc de palmele întinse să-i adune, să-i strângă ca pe mici sfere de univers știu că n-am să mă întorc curând deși simt recele atașat de pielea alunecând prin haine de atâta ud. Dar încă mai vreau să respir ploaia cu izul ei mohorât. Când plouă, natura îți dă exact ceea ce vezi… umed cuprins în picături aruncate din nori prea îndesați să le mai poată purta, apă care se revarsă peste noi. Știi din start la ce să te aștepți. Nu-i ca atunci când două perechi de pași merg în tandem. Când una se lansează în note vesele, aiurite, cealaltă poate doar își disimulează fața hâdă și invers. Uneori pot fi pe aceeași lungime de undă.  Când plouă, picurii șterg însă măștile purtate de atâta timp și pașii se despart negreșit fiindcă acum știu că ce-au avut a fost doar ceva închipuit, că nu mai există nimic dincolo de falsele trăiri țesute cu raze mieroase, sclipind și orbind. Ploaia spală portretul greșit, iar pașii se tot duc. Probabil nu se vor reîntâlni. Ploaia, ca un sol din depărtare venit, a arătat ce soarele a ascuns. În ploaie, gândurile sunt clar conturate, iar cerul parcă stă deschis pentru un eventual răspuns. Plouă încă și acum, dar eu nu aștept nimic. Gândurile deja mi le știu. Zăbovesc doar să mă îmbăt cu miros ud, prăfuit.

druide

Standard

Druide mergea lent prin ploaia care acoperea totul în jur – mașini, lumini, frunze căzute pe jos plutind pe apa ce curgea șiroaie pe străzi. Îi plăcuse plimbarea din acea seară. Era așa ca o poveste dintr-un film romantic la care privea din culcușul cald cu perne moi de-acasă. Doar că nu era un film, era chiar ea. Nu mai avea mult până acasă, dar nici nu se grăbea. Liniștea cartierului în seară era ca o binecuvântare, îi relaxa toți porii și putea în sfârșit să fie ea. Nu era nimeni s-o privească și în umbra serii nici nu-i mai păsa. Un spirit liber așa cum a vrut mereu să fie. Se gândea la multe în seara aia; la alte plimbări pe același drum de acum două veri. Era așa cald atunci și tot singură mergea spre casă. Doar că atunci  se îngrijora de multe lucruri ce-i încărcau listele cu lucruri de făcut, de relația devenită nefuncțională, de hopurile peste care trebuia să treacă. Acum era liberă și eliberată. Doar vântul îi mai apăsa pe umeri și mirosul de toamnă târzie. Ploaia se prelingea de pe trotuar pe strada pustie. Era atâta liniște…

colț…

Standard

Unde într-un colț de suflet te așezi și te ascunzi, osândit să zaci acolo să suporți un ideal care vrea să nu-ți mai lase nici fărâmă din ceea ce erai. Altfel trebuie să fii acum ca să pot să-ți dau ceea ce de fapt ai venit să oferi. Un ciorchine doldora de tine, de imagini să le schimbi după cum îmi vine… și în toamnă roade dulci să culeg și să-ți spun că nu-i de-ajuns. Cum, ai îndrăzni să ceri și tu ceva până ce eu totul nu ți l-am luat? Azur lin de pași ce odată îi săltai surâzând în vis, în iluzii… apasă acum zăpada și-o transformă-n ploaie. Picuri, picuri ce se sparg și în căderea lor încă mai visează la flori nemuritoare.

uneori

Standard

Uneori nu mai avem nimic de spus și lăsăm cerul să cadă ca o piatră strivind iarba încovoiată pe pământ. Pleoapele grele închid valurile și le împrăștie pe lângă gene; se scurg clipe care par mereu să ne mai învețe câte ceva … poate chiar același lucru ni-l predau de zeci și mii de ori până singuri părăsim cercul unei erori obosite, sleite de răbdări. Dacă ne-am hotărî să nu mai lăsăm cerul să cadă, am privi mai des spre cosașii sărind, fugind, scăpând de ploaie … și am ști.