Arhive pe etichete: toamna

Credem

Standard

586599154d588b8a4a17d799b4fde94e

Închidem în noi universul

și credem că nu l-am găsit

Ne așezăm printre pietre

și credem că nu am iubit

Cădem în toamnă, în ploaie șiruind

și credem că sufletul ne-a secat, pustiit

Ne pierdem în zare, în nori, în întuneric

și credem că lumea e un vis ce nu piere

Ne cățărăm pe aer, pe iluzii

și credem că am prins cerul pe aripi de înger

Ne așezăm printre gânduri și bucăți de trecut

și credem că timpul e un joc, un cântec infinit.

poate… la primăvară

Standard

leagan-toamnaStrig. Aș putea să șoptesc. Nu e oricum nimeni în afară de ecou. Am obosit leagănul de sub cireșul bătrân încărcat de galben și soare cu frunzele-i împrăștiate de vânt și râsete care împing leagănul mai tare și mai tare în sus, spre cer ca și cum la un moment dat m-aș putea desprinde și zbura printre albastru și raze. Dar nu, rămân aici cu toamnă și frunze și suflet nostalgic. În tot amalgamul ăsta, atâta liniște și în liniște, e mereu atâta haos. Ai zice că e imposibil să le desparți așa cum e imposibil să separi și gândurile de figura care a pus stăpânire pe ele, indiferent de locurile prin care mai e sau prin ce timp sau colț de inimă. Nu mai contează. Toamna în sine e un pansament și vântul ne golește de noi. Dacă am adăpostit clipe în noi pe care-am vrut să le ținem ascunse de timp, acum pleacă și iau același drum ca păsările călătoare. În noi, vremea e în schimbare. Poate se vor întoarce… la primăvară… Poate și tu… Poate o să-mpărțim iar același soare.

e deschis?

Standard

sunriseE seară deja, e cam răcoare. O cucuvea singuratică dicută cu propriul ei ecou de parcă ar ține împreună un ritual… Lângă ușa de la casă se îngrămădește un miros dulceag de mâncare în clocot, podeaua începe să scârțâie sub niște pași leneși, înceți care lasă să se scurgă prin ei toată greutatea anilor pe care-i poartă. Se opresc. Afară e un soi de neliniște în aer, vântul se agită și întrerupe din când în când câțiva greieri mai îndrăzneți care încă-și mai încălzesc vocile ascuțite. Toamna e aprope de final. Frigul se strecoară șiret, ascuns sub întunericul nopții și-ți prinde umbra, apoi tot trupul până-și face loc în mijlocul inimii, încercând să-i aducă tăcere.

M-am așezat la colțul casei să privesc noaptea, să privesc gândurile pe care le port cu mine de vreo lună și tot n-am reușit să le descâlcesc, să te privesc pe tine, să-mi dau seama ce-i cu noi. Uneori, oamenii se simt unii pe alții dincolo de cuvinte, de aparențe, dar se încăpățânează să creadă că nu sunt văzuți și își pierd timpul arătându-și o față care nu le aparține, dar pe care orgoliul le-a cusut-o atât de bine, ca pe un scut, ca pe-o armură, ca și cum ar fi mereu într-un război în defensivă. De fapt suntem doar în ofensivă, în contra noastră. Cu cât ne protejăm, cu atât ajungem să nu mai simțim nimic, să adăpostim un gol umplut cu întuneric, temeri și speranțe înăbușite. Dacă ne-am da jos armura, am lăsa soarele să pătrundă și în noi ar crește din nou flori și ar fi viață. Da, poate că ar veni multe furtuni care ar inunda tot și secetă și atunci ne-am zgâria în propriile firi veștejite sau ar veni iarnă și somn adânc de toamnă, dar mereu ar fi un licăr de viață și de fiecare dată am tot renaște, am tot fi alții. Dar în gol, în spatele zidurilor nu crește nimic, nu intră nimic, a simți devine un nonsens. Nu putem construi un filtru prin care să lăsăm în noi doar sentimentele care ne fac fericiți. Vin la pachet cu tot ce încercăm să evităm. E totul sau nimic.

În curând va veni o nouă dimineață. Ochii aproape că mi se-nchid. Tăcerea pare că a amorțit totul în jur. Deci spune-mi cât încă mai e timp… Te-ai hotărât? E deschis? Pot să intru sau nu?

toamnă, undeva

Standard

Nature_Seasons_Autumn_Autumn_Sun_025912_Toamna s-a infiltrat în pietrele reci și-a pătruns toate golurile din asfalt și tot aerul și cerul l-a stropit cu arămiu, s-a întins cât e zarea de lungă, a acaparat tot. Nu mai e nicio particulă să nu fie umplută de toamnă, niciun spațiu în care să nu domnească, nicio inimă în care să nu pornească vântul cu frunze plutind în el ca amintirile dragi, ca frânturile de timp pe care trebuie să le desprindem din noi și să le lăsăm undeva în toamnă, în culori, în ploaie. La un moment dat se vor pierde. Dar niciodată de tot. Uneori rămân exact unde le-am lăsat doar pentru a le regăsi cândva sau poate niciodată. Poate e suficient ca într-o altă toamnă să ne adâncim într-un zâmbet larg, contopit cu soarele plăpând și galbenul care învelește tot în candoare. Și atunci, ce-am lăsat în urmă ne cuprinde din nou, ne inundă, ne redă un puls pierdut, tremurând, săpând în interiorul fiecărei bătăi de inimi să o facă mai largă, mai puternică, mai potrivită pentru el, amețind valvele și pronunțându-le tonalitatea gravă. Cred că atunci ne vom umple noi cu noi și toamna doar va privi, nemaiputând stăpâni nimic, doar pictând împrejur și palidă și îmbujorată, intimidată, simțindu-se mică pe lângă noi… Un pictor care ne dă tonurile potrivite să fim iar un noi.

octombrie, gând

Standard

Autumn_LeavesAproape că nici nu mai puteam să respir printre atâtea frunze transpirând în alergătura lor haotică, bolnavă, țipând a toamnă. Era loc numai pentru ele pe acel drum. Eram un intrus. Mi-am strâns haina mai tare pe mine, dar frunzele mi se lipeau deja de piele, simțeam toamna în suflet împroșcându-l cu roșu și galben plăpând, cu pământ ud și ploaie gri, cu vânt nestăpânit care să mi-l ia pe sus într-un zbor al sunetelor de octombrie abia venit. M-am îngrozit la gândul că sufletul s-ar putea disipa în vânt, s-ar putea descompune și lipi neștiutor de bucăți de frunze și ele l-ar duce fiecare în altă parte. Cum aș mai putea atunci să-l găsesc, să-l refac, să-l descos de toamna care s-a lipit de el și să-l pun la loc… Ar mai vrea să vină înapoi odată ce-a descoperit lumea și cerul și toamna și muzica asta infernală în fața căreia un biet corp e încă surd… De ce-ar vrea să-l închid din nou și cum aș putea să-l strig dacă până acum n-am învățat nimic din lumea lui. Am vorbit pe note care s-au tot spart. El a înțeles oricum, eu nu. Dacă ar pleca, oare într-o zi și-ar aminti? Într-o altă toamnă poate să-l găsesc printr-un rotocol rătăcit de vânt… N-a plecat. Nici n-a avut de gând. Libertatea nu-l putea ademeni decât cu mine învelindu-l pentru un întreg parcurs. Prin mine era firav, îngrădit, dar de o mie de ori mai viu.

caut

Standard

Merg cu pași grăbiți pe dig, dar nu pentru că seara cerne deja particule de negru, ci pentru că nerăbdarea mă face să n-am stare și să scutur timpul moleșit. A trecut mult de când caut. Se aud valurile acoperind stâncile cu furie și dor înăbușit de suflete calde. Marea nu-și mai suportă singurătatea, nu-și mai suportă recele pe care îl spulberă prin stropii împroșcați în toate direcțiile, murmurându-și ostentativ obiectul frământării. De când cu toamna, parcă a înnebunit de tot. Noroc cu lumina palidă a zilelor ce mimează vara târzie, lumină pe care o absoarbe până în adâncuri și noroc cu cerul acoperit de alb pe care-l oglindește ca pe un pansament. Marea e bolnavă. De dor.

Eu încă mai caut. Mie îmi e dor de ideea de dor exprimat, de apartenență, de sadismul intrinsec, bine ascuns al inimilor tânjind după ceva ce nu primesc. Așteptatul zadarnic nu-i un sport pentru oricine. Îți trebuie exercițiul săriturilor în gol, al cățăratului pe bâjbâite ca să nu vezi cum te îneci, să nu vezi când noaptea intră și prin tine, să nu simți când și noul drum se destramă sau se răsucește ca scoicile asaltate de valuri. Atunci nu mai ai timp să-ți spui că ai greșit, nu mai ai timp să stai pe gânduri, să rumegi argumentele, să despici, să disperi, atunci închizi ochii și înveți din nou să respiri. Atunci cânți ca să nu mai auzi nimic altceva. Și pleci spre un alt început. Amnezia e o condiție și o nouă stare. Dar gata cu toamna, cu tine cel de negăsit, cu drumurile amorțite, cu marea mohorâtă, cu mandolina asta stridentă care-mi cere să-mi încropesc un nou plan. Nu vreau să aud decât liniștea gândurilor mele păcălite că o să apară un fir al poveștii așa, din senin. Nu așa apar și vârtejurile în apele dulci? Uneori aproape că te îneci din cauza lor sau înveți să plutești. Dar simți că trăiești și ăsta e mereu un câștig. Apoi încercările devin un gest reflex.  Să nu te lași însă prea mult purtat în larg. Dacă te oprești, ți-ar plăcea să mai știi să te regăsești. Mai ales când încă nu știi în cine să te privești.

fără umbră

Standard

S-a făcut toamnă și nici nu știu de cât timp n-am vorbit. Cred că sunt ani sau cel puțin eu așa-i simt. Azi m-am plimbat pe-o cărare îngustă. Nu mă ducea nicăieri. Bănuiam, dar am vrut s-o încerc așa cum fac și cu oamenii în fiecare zi când merg spre chei. Totuși, acest nimic poate fi dătător de multe idei mânate din dorința noastră de a crește și când golul e zeu. S-a lăsat bruma între timp. Pare aproape absurd cum zilele de toamnă pot fi uneori de un echilibru termic de necrezut; până și razele te încălzesc doar atât cât îți trebuie de mult. Spre seară însă, toamna devine ursuză. Tremur de la frigul ce s-a strecurat cu pași iscusiți de pisică prădând. N-am observat nimic și apoi l-am simțit deja acaparându-mă, retrăgându-se iar ca într-un joc fără de sfârșit. Dar nu mi-e frig doar de la seara asta cu gust fin, amărui de vechi și case pustii. Mi-am amintit de un cântec pe care obișnuiai să mi-l scrii și doar eu i-auzeam melodia rulând zglobiu pe lângă imagini ce-mi stârneau tresăriri în lumea aceea închisă într-un colț de gând. M-am trezit la amiază că o fredonam pe ascuns în timp ce răscoleam cu piciorul frunzele căzute de la câțiva ulmi. Mă plimb des în ultima vreme. Știu parcul fără să mă uit. Dar seara nu mai are rost să mă avânt, e prea frig în urma zilelor cu soare așa de plăpând. Mă întorc și mă așez pe scara din fața casei, mă uit la oameni cum bat străzile cu aceeași privire de trecători aproape halucinând. Zilnic străbat acest drum; când te privesc nici nu mai știi ce-ai putea să-i întrebi. Dar îi descoși rapid ca să nu te descoasă ei. Vidul nu a fost niciodată o priveliște care să valoreze prea mulți lei. Apoi dorm. În somn, toamna nu mai ajunge pe chei, doar bărcile și câțiva lucrători lipsiți de zel. Apa se tot frământă ca un veritabil Sisif trudind la o stâncă. Eu m-am oprit. Când mă trezesc vreau o zi fără umbră.

druide

Standard

Druide mergea lent prin ploaia care acoperea totul în jur – mașini, lumini, frunze căzute pe jos plutind pe apa ce curgea șiroaie pe străzi. Îi plăcuse plimbarea din acea seară. Era așa ca o poveste dintr-un film romantic la care privea din culcușul cald cu perne moi de-acasă. Doar că nu era un film, era chiar ea. Nu mai avea mult până acasă, dar nici nu se grăbea. Liniștea cartierului în seară era ca o binecuvântare, îi relaxa toți porii și putea în sfârșit să fie ea. Nu era nimeni s-o privească și în umbra serii nici nu-i mai păsa. Un spirit liber așa cum a vrut mereu să fie. Se gândea la multe în seara aia; la alte plimbări pe același drum de acum două veri. Era așa cald atunci și tot singură mergea spre casă. Doar că atunci  se îngrijora de multe lucruri ce-i încărcau listele cu lucruri de făcut, de relația devenită nefuncțională, de hopurile peste care trebuia să treacă. Acum era liberă și eliberată. Doar vântul îi mai apăsa pe umeri și mirosul de toamnă târzie. Ploaia se prelingea de pe trotuar pe strada pustie. Era atâta liniște…