Arhivele lunare: mai 2014

ploaie, pod

Standard

Se aude cum bate ploaia în pod, cade greu pe scândura veche și împrăștie un miros umed peste tot. E doar o fereastră mică în pod, se vede în stradă. Trec mașini grăbite una după una, florile de măceș fac piruete ca nște balerine în plin spectacol, dar vântul le-a lăsat fără petale. Miroase a seară, a vară, a lămâiță și în liniștea în care m-am pierdut, toate astea curg ca o binecuvântare. E un strop din viața care își face loc în camera din pod printre crăpăturile mici și scândurele șubrede. Se strecoară încet ca să-nvăluie apoi pe negândite orice suflet s-ar fi ascuns aici. Numai un suflet care fugea de viața zgomotoasă și plină de afară se putea lăsa tentat de cămăruța asta stranie, retrasă. Dar aici, liniștea te umple ca pe o vază cu flori, atât cât e nevoie ca să mai reziști câteva zile și-apoi, poate plouă și peste tine și te trezești sau reînvii. Te așteaptă un alt drum. Poate chiar cu mult soare.

stea căzătoare

Standard

Aseară am văzut o stea căzătoare. A plecat în grabă și poate spera ca nimeni să n-o vadă. Stelele tânjesc după priviri, după ochi mari cerșind răspunsuri sau doar adorându-le pe ele –  puncte luminoase care încearcă să ascundă ce se petrece dincolo de cerul cu zăbrele. Ne oprim mereu cu ochii la ele, ne păcălesc cu praful lor de strălucire și ne pierdem halucinați, încredințându-le vis după vis ca și cum ar putea face ceva pentru noi… ca și cum toate răspunsurile s-ar afla în stele. Dar ele se simt mândre de încrederea acordată și cu mare rușine își părăsesc apoi locul de onoare dintre lumi. N-ar suporta privirile întrebătoare, multitudinea de rugăminți și dorințe pe care o aruncăm cu speranță în drumul lor în cădere, mai ales că nu știu ce să facă cu ele. Doar din acest motiv își părăsesc locul cu mult înainte ca noi să le zărim ultima sclipire. Celelalte stele își așteaptă rândul temătoare. Nici ele n-au aflat unde ajung stelele căzătoare, fără nicio rază de lumină  în tot acel abis care le atrage. Stelele sunt niște împătimite visătoare. De aceea,  nici n-au voie să coboare printre noi, să fie ca noi. Ar putea transforma totul din temelii. Totuși, ele nu încetează nici măcar ziua să ne privească cu o neobosită ardoare. Noi nu le auzim, dar stelele se bucură nespus când oamenii se uită la ele și se întrec vorbind unele peste altele să ne-ncredințeze nouă dorințele și temerile lor. Și noi facem la fel, dar e un dialog al surzilor, care de fapt ar asurzi pe oricine dacă vocile s-ar auzi, dacă n-ar fi doar bătăi de inimi sau unde ale sufletelor-stele. Între lumea noastră și lumea lor nu e vid. E un spațiu umplut de speranțe din ambele căi. Poate doar stelele căzătoare să treacă printre ele apucând câteva din zbor, iar ele să devină atunci strălucitoare ca steaua care le-a îmbrățișat. Cred că așa vedem noi când o stea cade. Are o coadă întreagă de vise care se țin după ea. Și noi, nemiloși, o mai împovărăm cu încă o ultimă dorință de purtat către un tărâm cu soluții. Când ajungem noi să o vedem, steaua probabil că a și terminat călătoria ei. Dar ne încăpățânăm să credem că poate și ce vrem noi o să ajungă mai departe și în loc să ne întristăm de steaua care a plecat, ne bucurăm de ocazia de a mai arunca o dată în neant un gând, o dorință ascunsă și apoi, așteptăm…

căutători

Standard

Poate ne întrebăm uneori de unde mai scoatem atâtea resurse să visăm cu ochii deschiși și cu o energie debordantă ca și cum speranțele n-ar fi murit de o mie de ori până acum și n-ar fi fost înlocuite tot de atâtea ori… Parcă în fiecare zi luăm câte un burete și ștergem tot din zilele precedente numai ca să pășim cu același zâmbet copilăresc care știe că oricât de mult timp ar trece și oricât s-ar întoarce lucrurile în feluri pe care nici nu ni le imaginăm, totul e încă posibil, totul poate lua forma pe care am setat-o deja în imaginar de atâtea ori încât e un mister cum de nu am ajuns încă să o credem reală. Și dacă într-o săptămână, fiecare zi ne contrazice filmul acela scurt și uitat pe repeat din mințile noastre, noi doar continuăm să visăm la fel pentru că nu se știe când realitatea s-ar putea să ne aprobe scenariul, să-l preia chiar dacă nu are drepturi de autor și să-l ducă mai departe, evident cu o lecție de imaginație inclusă… Limitele noastre, chiar și în vis, erau common standard… Și dacă totuși nimic nu se întâmplă…

N-am apucat să mai scriu nimic. S-a stârnit o adevărată furtună de nisip, foaia care se odihnea plictisită în așteptarea altor cuvinte înșiruite fără sens, își luă zborul, fugind după propriile vise. Se pare că nu le putem urmări decât în fugă și cu cât alergăm mai tare după ele, cu atât aleargă și ele mai tare de noi. E un joc amuzant, dar nu și pentru noi. Când le uităm, se simt singure și atunci ne invită iar la joacă, aruncându-ne câte o speranță de nicăieri doar cât să nu mai deviem, până când într-o zi își fac curaj să vină cu o ofertă de coproducție a unui film cu final nebănuit și adesea, nesăbuit. Fiecare parte își asumă niște riscuri, însă asta, doar când ambele părți sunt pregătite. Viselor le ia uneori și o mie de ani să se pregătească. Alteori stau pe gânduri până uită cui aparțin, iar noi ni le amintim doar în treacăt și prea rar ca să le mai chemăm înapoi. Azi… fără un vis derulându-și scenariul lângă mine, n-ar avea niciun sens. De aceea și foaia plină de cuvinte aberante încă aleargă după stropul ei de fericire, caută un sens. Poate că singurul sens în toată furtuna asta de nisip e să nu mai vedem măcar pentru puțin timp, să învățăm să privim și altfel în goana universală după un sens, după un vis, după noi… La urma urmei, totul în jurul nostru pare să știe deja, doar noi suntem singurii căutători…

jucării

Standard

Ne jucăm cu iluzii de-o viață și totuși ne dăm atâta importanță, ne jucăm de-a oamenii mari încă din primii ani și tratăm chestiunea cu toată seriozitatea de care suntem capabili, ne jucăm de-a tiparul vieții perfecte și în toată închistarea asta, în alergătura după roluri îndeplinite cu brio ca și cum la sfârșit ar urma să primim aplauze universale, uităm că totul e o iluzie stabilită de unii mai sadici decât noi și bine încetățenită. Când recunoaștem că toată seriozitatea asta neobosită prin care ne luăm prea tare în serios la fel cum luăm și tiparele de viață împlinită, e ridicolă? Măcar dacă suntem așa adânciți în jucăriile noastre, să recunoaștem că sunt niște iluzii care ne dau o falsă siguranță, că le preferăm din frica de lipsă de repere, că ni le asumăm pe bucățele pentru că habar n-avem ce altceva să facem, pentru că altfel ar fi prea mult necunoscut și noi am fi forțați să gândim, să ne descoperim, să alegem la un nivel mult mai profund. Și tocmai profunzimea ne sperie. Ne e mai simplu să ne dedicăm o viață și totodată mii de vieți să ne jucăm cu niște jucării care totuși ne fac să uităm că ne jucăm și ne mai iau și bucuria specifică jocului de multe ori… Cărui copil oare îi face plăcere să se joace din obligație?

locurile

Standard

Când am stat ultima dată în acest loc era așa plin de viață, de un freamăt nedeslușit care-ți bucura fiecare simț. Dacă am putea să ne întoarcem în locuri în care odată eram fericiți, dar să le și dăm viața care le lipsește… Locurile își pierd toată vraja, toată iubirea pe care o au impregnată când oamenii care le făceau atât de vibrante, atât de iscusite în a se strecura în sufletul nostru, nu mai sunt. Locurile sunt doar spații geografice, seci, care pe ici, pe colo îți trezesc nostalgii, îți mai deschid câte-o imagine care nu le face decât să pălească și mai mult, să-și piardă orice urmă de viață, o viață pe care oricum nu o pot deține prin sine, ci le este insuflată de prezențe vii. Ele există, dar nu trăiesc, nu mai respiră odată cu tine, nu te mai însoțesc în gândurile dragi decât ca ceva dispărut, deși n-au plecat nicăieri. Locurile nu-și mai au sensul când au rămas golite de ceea ce le definea. Chiar și dacă speri că simpla prezență în golul lor îți va da ocazia să retrăiești frânturi, ele nu-ți pot oferi decât iluzii de scurtă durată, adâncind discrepanța față de condiția lor anterioară. Locurile nu știu că au murit. Ele pot fi în același timp vii pentru ceilalți. Locurile sunt o anomalie care îndeasă multiple vieți, morți și sensuri, cu o față pentru fiecare trecător.

bucăți din noi

Standard

Sfârșit. Dintr-o vale se auzea un cântec trist, de pe-un vârf de stâncă, un tril lung, îmbibat de nostalgii râzând. Pendulăm între zâmbet și buze trase-n jos de propria greutate, arcuite sfidător spre pământ. În nori găsim bucăți din noi pe care le-am aruncat demult și le-am prins de curând iar, dar pe alte vise și cărări, însă tot noi suntem în bucățile de noi chiar și învechite. În orice ne-am transpune, îi ștergem pentru totdeauna data de expirare. E un troc. Noi suntem în acest timp, îmbătrânim poate, dar timpul nu roade nimic din ceea ce nu poate vedea. Un gând poate trece dincolo de timp pentru că timpul nu-l vede, nu-l simte. Timpul e supus vizibilului, e o jucărie imperfectă și noi am păstrat-o în lipsă de ceva mai bun. Timpul va avea și el un sfârșit, dar se mai joacă până când va fi înlocuit. Noi ne înlocuim singuri, uneori chiar și zilnic până ne auto-mulțumim și  atunci ne mai păstrăm câte-un pic.  Când tună și cerul e amețit de ploi, aruncăm bucăți din noi dincolo de nori, în spatele lunii și sperăm că după un scurt ocol, atunci când cel mai puțin ne așteptăm, bucățile ne vor aminti iar de noi, de noi cei revoltați care aruncam cu bucăți din noi s-ajungem dincolo de cer. Dintre bucăți, am strâns câteva chiar după colț. Nu toate bucățile m-au găsit, pe unele încă le aștept ghem sub câte-un fulger răzleț. Ploaia cântă la tobă pe frunze și pe străzi înguste și are și-un ecou. De la el speram să aud câte ceva de celelalte bucăți din noi, cele pierdute mai tare decât cele din colț, cele care nici drumul nu și l-au învățat pe de rost și care ne fac apoi pe noi să rătăcim ani și foi după bucăți din noi și să ne trezim într-o zi cu noi în noi, într-un întreg. Început.