s-a făcut seară

Standard

Se făcuse seară între timp. Strada așa de aglomerată în mijlocul zilei îi aparținea acum doar lui. Își purta pașii greoi. Era obosit, stresat, acaparat de sarcinile de la birou. Ea pesemne că uitase deja de el, nu-i dăduse niciun semn. În ultima vreme parcă cerșea fiecare strop de atenție și iubirea nu putea veni decât cu rația, atent proporționată. Păcat, el ar fi vrut mai mult și asta-i stârnea un sentiment de frustrare. Mereu trebuia să lipsească ceva ca să-i râcâie sufletul, să-i stârnească întrebări, îndoieli… evident, veșnica problemă – „mai are rost să mai stea, cât să mai aștepte să se îndrepte lucrurile, toate astea duc undeva?” În seara asta a promis că ne vedem, dar a uitat iar. Același motiv probabil, munca și iar munca. Dar oare chiar asta o fi? Nu mai muncesc oameni pe pământ, numai ea e așa ocupată de nu mai ajung să se vadă nici măcar o dată pe săptămână? Și în felul ăsta oricum nu pot face nimic special.. De ce mereu tânjim după special, banalul ce are… nu mai e bun? Poate nu în cantități așa crescute… Cu fiecare zi parcă se mai adaugă o cărămidă la zidul ăla început acum mult timp. M-am săturat să tot străbat drumul ăsta spre casă cu aceleași lucruri în gând de fiecare dată. Vreau o schimbare, vreau ceva mai mult, vreau altceva. Se opri brusc. În fața scării stătea ea, așezată, cu mâinile strânse nervos, cu ochii ușor iritați.

-Plec o lună, am venit doar să-mi iau rămas bun. (ea)

– O lună?

-Poate mai mult…

– Unde?

-N-am pus încă toate detaliile la punct.

– Când pleci?

-Chiar acum.

-E legat de muncă?

-Of, câte întrebări. Nu te simți bine până nu știi și cele mai mici detalii, până nu controlezi tot. Ai o adevărată manie.

El nu mai zise nimic.

-Plec pur și simplu.

-E o pauză?

– Poate. Sau ceva mai mult. Las timpul să decidă.

Plecă. Plecă și el. Parcul era aproape. O plimbare nu strică. Parcă se mai încălzise afară deși venise seara. Se simțea tot mai mult că vine sfârșitul de vară. Se puteau vedea funigei agățați de trandafiri și de crengile subțiri. Băteau în roșu când cădea peste ei câte-o rază a soarelui în apus. Cred că nu mai e nevoie să decid singur acum…

Peste alee, un cuplu râdea ostentativ. Se distrau de minune în lumea lor și își dădeau sufletul râzând, evident, de la niște fleacuri. Tocmai fleacurile astea aduc tot farmecul. Nu știu de ce oamenii țin morțiș să devină serioși în relații, să nu se mai copilărească așa ca la început, să devină importanți, maturi, bătrâni și apoi morți pe dinăuntru până când nu mai au nimic de oferit în afara plângerilor de peste zi sau a întrebărilor inutile menite a le asigura informațiile, controlul asupra celuilalt. Până și câinii obișnuiți să stea la țară în lanț, tot se eliberează într-o zi. Orice libertate îngrădită își cere drepturile mai devreme sau mai târziu. Asta trebuie să fi fost… Oare de ce n-a văzut mai din timp. Mai dau o tură de parc și gata… Cineva îi blocă drumul. Era tot ea.

– Parcă ai plecat.

-Am plecat, dar am venit să-ți spun că plec de tot. Plecam oricum, dar m-am gândit să-ți spun. Să nu mai existe așteptare. Gata. Eu m-am hotărât. M-am săturat. Nu se va schimba nimic și asta o știm amândoi.

– Ce să se schimbe?

– Totul. Noi. Asta. În fine, plec. Tu ai vrut să ajungem aici oricum.

– Puteai face o carieră din a citi mințile celorlalți.

– O glumă proastă, ca de obicei… Pa!

Cred că mai dau o tură. La blocul vecin e o bătrână care în fiecare seară aprinde o candelă pentru soțul ei care a murit demult. În fiecare seară se uită la poza lui. Uneori, acel „până când moartea ne va despărți” ca în filme, nu are niciun sens pentru unii. Pentru ei, dragostea e doar ceva între suflete, un pact secret care nu are legătură cu planul fizic. El nu mai e, dar legătura dintre ei e de zeci de ori mai vie, mai profundă decât a multora dintre noi. E dincolo de un chip drăguț și niște activități comune, dincolo de un timp împărțit și ăla doar pentru o perioadă. Sunt oameni care au petrecut doar o seară, o zi împreună și au o legătură mai strânsă. E ceva tacit. Se pare că vorbele multe nu semnifică nimic, ele sunt pretexte când liniștea celuilalt nu e ademenitoare, ci e deranjantă sau îți stârnește o stare de anxietate că l-ai putea simți așa cum e înăuntru de fapt sau te-ai putea simți pe tine.

Mai fac o tură și chiar plec apoi. S-a întunecat. În fața scării iese în fiecare seară un bătrân să fumeze. N-are voie în casă. Mereu se îneacă, dar continuă să fumeze cu nesaț sau cu nepăsare. Nu-ți dai seama. Pare că se gândește departe, la un alt timp, poate la el în anii de demult. Poate la o ea pe care a pierdut-o sau căreia nici nu i-a spus vreodată ceva. Oare ce i-ar spune dacă s-ar întâlni acum? Eu cred că tot n-ar avea curaj. Oamenii sunt cam lași. Orgoliul pare să fie mereu mai important. Gata. Mă duc acasă. Cineva îi blocă drumul. Era tot ea. Deja devenea hilar, gândi oarecum încurcat.

– Ce faci? De ce te plimbi așa de nebun? Am încercat să te sun.

– Deja te-ai răzgândit? (încercă să zâmbească, dar îi ieși ușor amar)

-Ha! Nu, am uitat să-ți dau cheile înapoi.

– (În gând – Da, de ce să nu rezolvi tot acum, ce sens să-ți mai pierzi timpul să ne reîntâlnim…) Mulțumesc.

– Ok. Am plecat.

– (În gând – A câta oară? Data viitoare ce mai uiți? Poate pe mine sau .. asta cred că ai făcut-o deja…) Pa.

Nu mai am niciun chef să mă duc acasă. Bătrânul tot n-a terminat de fumat. Mai sus, bătrâna stă tot cu poza și candela ei. Oamenii sunt diferiți. Trebuie doar să-i găsești pe cei care-și zâmbesc la fel. Schimbarea are mereu un revers și rezultatele scontate nu apar. Lucrurile se întâmplă de fapt în sens invers. Fiecare se apără când e invadat. Noaptea asta are un aer greu, irespirabil. Unii simt prea mult, alții mai deloc. Eu simt totuși că toamna e deja aici. Plouă. Cineva se așeză alături, pe bancă. Cineva necunoscut. Azi nu vreau să mai aud povești, nu vreau să mai încep niciun drum. Oare unde am pus cheile de acasă…

– V-ați pierdut niște chei? Nu știam cum să vă întreb… Poftiți. … Și plecă.

De fapt, acum am două perechi de chei. Doar casa îmi pare că n-o mai găsesc. Nu mai e la fel. Plouă și mai tare, dar nu afară, afară e un aer cald, apăsător. Afară oamenii sunt calmi, numai eu văd furtuna. Dar trece. Toate au un sfârșit. E suficient să te uiți în jur să vezi că totul e un ciclu de neoprit. Acuși o să mă reinventez și-o să pornesc iar. Un grup de adolescenți trece râzând pe lângă mine. Probabil că iau totul prea în serios. Mai am atâta timp.

O bunică își plimbă încă nepoțelul prin parc.

-Mamaie, uite, eu în seara asta dorm dacă îmi iei Kinder!

– Să nu ne amăgim! Să nu ne amăgim, îi strigă bunica.

Dar mereu ne amăgim, altfel cum am mai putea să ne privim, să privim în jur. Mi-aș fi dorit s-o mai sărut o dată. Casa aia e plină de prostii. Trebuie să fac curat când ajung.

Reclame

Un răspuns »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s