Arhivele lunare: iulie 2014

toamnă, undeva

Standard

Nature_Seasons_Autumn_Autumn_Sun_025912_Toamna s-a infiltrat în pietrele reci și-a pătruns toate golurile din asfalt și tot aerul și cerul l-a stropit cu arămiu, s-a întins cât e zarea de lungă, a acaparat tot. Nu mai e nicio particulă să nu fie umplută de toamnă, niciun spațiu în care să nu domnească, nicio inimă în care să nu pornească vântul cu frunze plutind în el ca amintirile dragi, ca frânturile de timp pe care trebuie să le desprindem din noi și să le lăsăm undeva în toamnă, în culori, în ploaie. La un moment dat se vor pierde. Dar niciodată de tot. Uneori rămân exact unde le-am lăsat doar pentru a le regăsi cândva sau poate niciodată. Poate e suficient ca într-o altă toamnă să ne adâncim într-un zâmbet larg, contopit cu soarele plăpând și galbenul care învelește tot în candoare. Și atunci, ce-am lăsat în urmă ne cuprinde din nou, ne inundă, ne redă un puls pierdut, tremurând, săpând în interiorul fiecărei bătăi de inimi să o facă mai largă, mai puternică, mai potrivită pentru el, amețind valvele și pronunțându-le tonalitatea gravă. Cred că atunci ne vom umple noi cu noi și toamna doar va privi, nemaiputând stăpâni nimic, doar pictând împrejur și palidă și îmbujorată, intimidată, simțindu-se mică pe lângă noi… Un pictor care ne dă tonurile potrivite să fim iar un noi.

deșert

Standard

the_scorching_desert_sun_by_blackw1nd-d4mnbxn.pngPrin deșert, prin același nisip opărit, încins până la refuz care se răzbună pe orice fărâmă de piele ar prinde. Cerul pare că alunecă încet în jos de atâta căldură și se prelinge pe sub nisip să se ascundă, să-l tragă peste el ca pe o plapumă protectoare. Cerul, în toată întinderea asta de particule uscățive, ar vrea să stea în adâncuri, sub pământ, ferit de soarele care se revarsă prea avid peste albastrul glacial. Îl topește, îl descompune… Din loc în loc, dunele mai creează impresia de umbră, dar umbrele nu sunt decât vălurile date la o parte din calea percepțiilor distorsionate; ele nu există, doar ne ghidează. Umbra, întunericul sunt doar etape care ne conduc… Tot spre noi, dar mai sinuos, poate mai povățuitor. Ele nu au materialitate, însă au viziuni care în lumina soarelui n-ar mai ajunge să ne spună nimic. Umbrele din deșert ne descoperă, ne arată pe noi. La fel și dunele. E mereu aceeași mișcare de alternanță între puls crescut din speranțe spontane și deznădejde, încântare și abis al gândurilor rele, exaltare și cădere în același gol din noi pe care îl tot umplem, dar e ca și cum am turna apă în deșert, încet, în căușul palmei sau cu un obiect. E mereu insuficient.

ce uităm…

Standard

the-sun-s-rays-arise-at-sea-219934Soare. Prea mult aș putea spune. Arde și pe dinafară și pe dinăuntru. Pielea e prima care se înroșește de supărare, de exces, de avertizare. Mai e și vântul care-ți ia gândurile să le tăvălească prin nisip, să le-ascundă printre fire și să le facă numai bune de călcat în picioare de către alții… Uneori, tot cam atât și valorează. Gândurile nu ne fac întotdeauna cel mai mare bine și nici nu ne ajută mereu să fim luați în serios. Ba chiar ele ne obțin contrariul, mai ales când suferă de mania iluzionărilor dezechilibrate. O condiție unică, neîncadrată, nediagnosticată, dar totuși atât de comună sub diverse gradații. O găsești în ochii oricărui naiv înflăcărat de o posibilitate imaginară care debordează de condiții favorabile și rezultate optime. Așa ceva nu prea are legătură cu realitatea, dar revelația asta apare întotdeauna prea târziu. Prin urmare, locul gândurilor e chiar acolo sub nisipul sfărâmat; sunt numai bune de lipit pe tălpile străinilor. Nu cred că sunt molipsitoare oricum, altfel am fi toți într-un delir cronic sau doar excesiv de confuzi. Pentru asta sunt bune băile în mare. Mai ales de la apa sărată, apare foamea și foamea se cam bate adesea cap în cap cu gânditul. Prima este evident mai utilă. Te duce la acțiunea concretă de a mânca și la rezultate de tip satisfacție, plăcere, senzație de sațietate și tot așa. Gândurile și rezultatele se mai întâlnesc, cam accidental și cu diferențe majore de poziționare pe unde, dar în majoritatea cazurilor duc doar la propria pierdere printr-o pâclă care promite, dar nu oferă, la o căutare transpusă în orbecăială, la o încâlceală ca într-o prinsoare de alge sadice, la mai nimic… Dar repet, pentru asta există marea. Gândurile sau cea mai rămas ascuns după ce vântul a aspirat ce-a putut, se lasă purtate de valuri, descompuse de spuma fremătând, avidă de șters, de spălat, de albit sufletele. Marea te absoarbe până ajungi ca ea, un burete, dar nu de gânduri, ci de trăiri. Asta uităm să facem când gândim prea mult. Să trăim.

nopțile

Standard

NZ-Random-001Ninge. Eu doar stau aici și privesc. Aș putea să mă bag sub zăpadă, măcar mi-ar fi mai cald. Se aude un tren hârâindu-și vagoanele amorțite și corbi flămânzi, tremurându-și negrul prin zarea lăptoasă. Nici ei nu mai știu ce caută, ce așteaptă, ce râvnesc. E doar iarnă, e lungă la fel ca nopțile fără suflet, înghețate, înnegrite din prea multă lipsă de soare. Nopțile sunt negre de dor, se învelesc în doliu și tac. Uită mereu că a fost o alarmă falsă și o iau iar de la capăt odată cu fiecare apus, neștiind că așa doar ele mor puțin câte puțin și cad în propria liniște fără lumină. Nopțile sunt pierdute. Ele tot caută opusul a ceea ce sunt, neînțelegând că a găsi ce caută înseamnă chiar propria disipare; se suprimă.  Sunt și profund romantice; își țes visele din plimbările, din cuvintele, din atingerile și poveștile tuturor îndrăgostiților iluzionați care hoinăresc prin ele fără să știe că sunt priviți cu nesaț. Nopțile trișează când își desenează propriile dorințe cu bucăți de stele pe același cer posac. E un efort în van… Stelele nu se văd decât în noapte oricum. Nopțile rămân doar cu himerele lor pe care le împrăștie prin visuri peste tot, sperând că măcar așa va mai ajunge în zi câte ceva. Dar oamenii se dezvelesc de visuri dimineața și n-ajută prea mult…

E altă zi. Trenul se clatină pe șinele înghețate; ai spune că e scuturat de friguri și îndoieli. Se împotmolește. În tren, oamenii sunt indiferenți. Corbii n-au mai venit. E doar alb și ninge la fel de liniștit ca într-un delir repetitiv. La noapte se anunță un ger prelungit. E clar, nopțile au nevoie de un nou vis.

aer

Standard

underwater_cayman_islands_wallpaper-normalAșchiile de gheață se tot îmbulzesc, se topesc, se preling pe mine, pe jos, inundă întreaga încăpere, îngheț, le înghit, rămân fără aer și ele pleacă, se împrăștie pe toată strada. E vară, e… nici nu știu. Mă simt rece, încerc să-mi mișc câte o amintire, dar nu-s decât statui, mii de statui închise într-un cap și nu se mai poate clinti nimic. Ar fi imposibil să mă ridic acum cu toate statuile alea în mine, sub apă. E zi încă, o simt cu ochii închiși, e lumină agățată de fiecare strop. Dar eu aș fi avut nevoie de aer. Dacă aș sparge rând pe rând fiecare statuie și aș scoate-o afară, aș putea să mă ridic din nou, să respir din nou. Trecutul nu ne poate ține captivi decât dacă-l lăsăm, dacă umblăm prea mult să scotocim în fiecare sertar când de fapt, am putea să construim altele și să le umplem cu ce vrem noi și apoi să le dăm foc dacă asta ne dorim și să o luăm iar de la capăt, să ne redesenăm în propria minte de câte ori simțim că vrem alte culori care să ne reprezinte, alte lumini care să ne intre prin retină și apoi în lume, înapoi, către ceilalți și așa, să aruncăm bucăți de suflet în alții și să nu mai păstrăm nimic doar pentru noi. Ce dăm, se întoarce oricum din nou. Am să sparg tot cu mâinile goale, să mă uit la ele apoi și să știu că statuile adunate, încuiate, păzite, printre care te plimbi ca într-un muzeu, nu te mai lasă să respiri, să te miști, să ieși de sub apă… or eu nu vreau decât să las tot aerul din lume să-mi intre în plămâni și să plec. Oriunde.

octombrie, gând

Standard

Autumn_LeavesAproape că nici nu mai puteam să respir printre atâtea frunze transpirând în alergătura lor haotică, bolnavă, țipând a toamnă. Era loc numai pentru ele pe acel drum. Eram un intrus. Mi-am strâns haina mai tare pe mine, dar frunzele mi se lipeau deja de piele, simțeam toamna în suflet împroșcându-l cu roșu și galben plăpând, cu pământ ud și ploaie gri, cu vânt nestăpânit care să mi-l ia pe sus într-un zbor al sunetelor de octombrie abia venit. M-am îngrozit la gândul că sufletul s-ar putea disipa în vânt, s-ar putea descompune și lipi neștiutor de bucăți de frunze și ele l-ar duce fiecare în altă parte. Cum aș mai putea atunci să-l găsesc, să-l refac, să-l descos de toamna care s-a lipit de el și să-l pun la loc… Ar mai vrea să vină înapoi odată ce-a descoperit lumea și cerul și toamna și muzica asta infernală în fața căreia un biet corp e încă surd… De ce-ar vrea să-l închid din nou și cum aș putea să-l strig dacă până acum n-am învățat nimic din lumea lui. Am vorbit pe note care s-au tot spart. El a înțeles oricum, eu nu. Dacă ar pleca, oare într-o zi și-ar aminti? Într-o altă toamnă poate să-l găsesc printr-un rotocol rătăcit de vânt… N-a plecat. Nici n-a avut de gând. Libertatea nu-l putea ademeni decât cu mine învelindu-l pentru un întreg parcurs. Prin mine era firav, îngrădit, dar de o mie de ori mai viu.

sandli…

Standard

Walking_in_the_rain____by_ChobonautSimțea cum îi tremura tot trupul pe sub hainele alea subțiri cu pliuri pline de apă de la ploaia rece, măruntă, cenușie. Ploua de vreo lună. Trecătorii se uitau numai în pământ. Știau că cerul e la fel de opac și că soarele nu mai venea de sus, ci doar din inimile lor. Erau toți oameni calzi printre care Malin se simțea bine. Nicăieri nu avea aceeași bucurie a sufletului ca aici. În Sandli nu a fost niciodată un străin, localnicii știau să asculte vorbele nerostite, să-l vadă ca și cum nu avea nimic de ascuns și tot ce a închis ani la rând în el stătea scris undeva pe corpul îngust, vizibil pentru oricine. De fapt, cei de aici nu aveau nevoie să știe nimic despre el, ei citeau în suflete și cunoșteau omul după ochi. Restul era irelevant. Abia în locul ăsta ocolit de vâltoarea unei vieți moderne, Malin și-a depășit teama de oameni, de judecățile lor, de repercursiuni. L-au întregit și i-au arătat că a te încrede în ceilalți era așa de simplu, că a-i iubi pe cei din jurul său și a se deschide în fața celor necunoscuți era o sursă de minunate descoperiri și punți care-l făceau să nu se mai clatine indiferent de ce-i aducea ziua de mâine. Prin ploaia măcinată neobosit de sus, pașii lui deveneau tot mai hotărâți, mai calmi, mai siguri. S-a ferit toată viața de oameni, dar numai după ce i-a primit în el, după ce a dărâmat zidurile după care s-a tot ascuns și s-a lăsat la voia întâmplării, a descoperit că se ferise de tot ce era mai bun. Era singurul lucru de care merita să te agăți pe acest pământ. De oameni și de sufletele lor.

pământ arid

Standard

cracked_earth_196489E un vânt care îmi face pașii să tresară, să gonească, să zgârie pământul și așa crăpat, să-i lase crustele zdrobite pradă rafalelor care strâng și mai tare bucățile de sol sfărâmat. N-ai zice că se aude șuieratul vântului, ci mai degrabă un țipăt chinuit al unui pământ strâns, înghesuit de craterele secetei, un pământ ca într-un pat al lui Procust în care nu încape… Uscăciunea sa îți ajunge în suflet și simți cum până și pielea se strânge mai tare pe tine, cum gura tânjește uscată, cum ochii parcă au rămas fixați în orbite în lipsa unui strop de umed. E o lipsă care își face casă lângă mine și lângă pământul arid. Nu ne e bine cu ea drept vecină. Lipsa e mai întâi o senzație, dar odată acceptată ca fapt, te umple așa cum umple vântul crăpăturile din pământ. Numai ca să le adâncească. Însă uneori, ca să ne vindecăm, avem nevoie de un gol în noi ca atunci când găsim un element tămăduitor, să alunece cât mai adânc ca apa de ploaie în rănile din pământ și să-l facă întreg din nou, să-l închege și să dea afară vântul care a tot scobit până în adâncuri.