Sequences of time

It’s autumn here beyond the hills of yesterday Where time became a tomb for all the versions that have fallen Where I’ve imagined stories spinning eternally as a night in chase for its light Where …

Sursă: Sequences of time

Iluzii

Sâmburi tot cad sub un copac
Ca un sunet ce tocmai s-a spart
Ca un ticăit de ceas, de suflet, de gânduri încâlcite
Ca un nor agățat de soare, indecis între înainte și înapoi.

Ziua a început cu aceleași iluzii
Ca un scriitor care tot mâzgălește pe foi finaluri fericite
Ca un boboc de floare anesteziat de prea multă ploaie
Ca o umbră fugind după pașii noștri să ne prindă.

Soarele se învârte nedumerit prin ceruri fără stele
Ca un val care-și strânge scoicile și-apoi le pierde
Ca o apă care se tot prelinge până piere
Ca un alb îngălbenit de vreme.

Vântul le spulberă pe toate
Ca un abis de la care nimic nu se poate abate
Ca o noapte care-și culcă negrul printre șoapte și vise deșarte
Ca o inimă ce se tot frânge printre doruri fără de izbândă.

un nor cu un soare ascuns

 

Parcă s-a trezit în noi un nor cu un soare ascuns în interior, parcă-și curge licăriri de galben în pânze agățate de sufletele noastre și-și revarsă dogoritor, amintirile calde, visele care se topesc, iluziile încinse, amețite de posibilități. În soare, gălăgia emoțiilor fugărindu-se prin vene capătă nuanțe de portocaliu, de vișine coapte, de vinețiu cu miros de prune, de drumuri prăfuite, de gălbui foșnind a iarbă uscată, a vânt împletit printre fire, a râsete stropite cu apă și secunde care dețin aripi. Printre toate, un strop de seară ascunde în albastru ochi sceptici, triști, ochi care vor să închidă lumea într-o privire, să n-o mai lase în urmă, să n-o mai piardă, să n-o mai uite, să o poarte pretutindeni și pentru totdeauna. Și azi dacă te pierzi în străfundul acelor ochi, poți vedea lumea.

Credem

Închidem în noi universul

și credem că nu l-am găsit

Ne așezăm printre pietre

și credem că nu am iubit

Cădem în toamnă, în ploaie șiruind

și credem că sufletul ne-a secat, pustiit

Ne pierdem în zare, în nori, în întuneric

și credem că lumea e un vis ce nu piere

Ne cățărăm pe aer, pe iluzii

și credem că am prins cerul pe aripi de înger

Ne așezăm printre gânduri și bucăți de trecut

și credem că timpul e un joc, un cântec infinit.

răsărit

 

 

Stau căzut pe asfalt ca un sâmbure pierdut de fructul său, las soarele să-mi intre într-un colț unde umbra pictase cu negru, las vântul s-aducă mirosul de vară, de iarbă abia tăiată și să-l pună în vise, las ziua să-și plimbe clipele peste mine, să mă poarte în lumi pe care le-am pus cândva pe-o hârtie, las norii să-mi ia ploaia și s-o arunce prin alte zări, las stelele să-mi cadă în dorințe, să mi le ia din palmele strânse și să le dea timp, las noaptea să-mi scuture prezentul și-apoi să-i pună un alt răsărit.

înțeles

Mă-nvelesc în rânduri,

Îmi așez ofurile pe spatele literelor

Și-mi răsfrâng noaptea într-o pagină.

Ascund timpul printre sensuri și atunci, greoaie, secundele se desprind și cad.

Dincolo de timp, nesfârșit, necuprins în cuvinte, un înțeles…

Îl scriu, îl rescriu, îl șterg din mine

Obsesiv ca apa pe-un țărm, zilele îl alungă și-apoi mi-l aruncă-napoi.

uitare

 

 

Se gudură soarele pe lângă mine să-i fac loc, să-l pun înăuntru cu toată zarva de seară văratică, cu toate surâsurile prăfuite de ardoare, de cald, de nesaț, de noi. Le-am uitat. Cu ochii închiși iar, prin lumina de vară, le văd, le simt cățărându-se, lipindu-se de spațiul infim dintre pleoapele coborâte și privirea pierdută în gânduri. Stau toate cuprinse într-un nedefinit, legănându-se ca pe-o ață și-așteaptă. Le-a trecut timpul când le mai deschideam drumul spre mine, am dat afară foșnetul inimilor râzând printre iluzii împletite cu soare. Au început să cadă, să adoarmă, s-au învelit în noapte și în ploaie, în alb și-n uitare. Nu știu să le mai chem.

beznă

E beznă. Seara intră în podeaua umedă și-i cutremură scândurile înfrigurate. Un scârțâit ușor străpunge întunericul. Un șobolan speriat iese afară. În camera asta plină de negru, de umed, de scârțâit care parcă nu mai contenește a se văita, nu-i de stat. Eu stau totuși… În nimic se află un tot care așteaptă. În întuneric se află o parte din noi care stă să ne intre iar în suflet. Numai luand-o înapoi, vom ști să vedem și soarele și liniștea încălzind amiaza. E beznă. E un loc fără nimic. Dar lumea întreagă e un nimic dacă nu ne-am găsit pe noi.

încă

 

Vânt risipit în lumină de seară, stele care-și arată calea unor inimi care au încetat să mai spere, sunet de apus, de toamnă, de raze care se frâng, de cuvinte care se închid în sine. Nu mai are nici un sens să mai fie rostite. Liniște care-și strecoară gustul amar prin mine, care-mi șterge pașii ca și cum nimic n-ar fi fost. Sunt zile în care și eu mă întreb dacă doar mi s-a părut și ca într-un joc, am rămas cel care a pierdut, naiv fiind de la bun început. Și mă retrag, îmi iau plăsmuirile și timpul, îmi șterg genunchii de praf, îmi culeg firele-ncâlcite și le pun în mine. Încă mă mai am.

Stropi

 

Lângă geam cad stropi, se sparg și se preling în șuvoaie mici care parcă sculptează în pervaz riduri ca pe o frunte încruntată. Îmi sparg și eu gândurile în bucăți, le strâng în palme și le pun la loc în suflet cu stropi și cu șuvoaie și cu urme. Le păstrez pentru alte dăți în care ploaia va bate cu furie în geam și eu am să scot stropii încovoiați de gânduri și-o să-i pun în palmă și-o să știu că sunt fără de sfârșit. Și chiar dacă se vor usca intrând în piele și ochii vor obosi să-i privească, pe geam se vor prelinge alți și alți stropi. Și vor cădea iar în mine, iar eu îi voi păstra pe toți în suflet ca într-o cutie și apoi am să-ți înec umbra și-am să spăl urmele de gând ca să pot să fac din nou loc și pentru soare.