vise

Vise călătoare vin ca stropii de apă, se sparg în zeci de picături calde și hazlii sau poate triste și se topesc în palmele noastre. Dacă le-am culege, am putea să clădim o fântână de imagini și căi pe care noi puteam fi tot ce ne-am gândit sau pur și simplu cerșetori mergând în căutarea unui stop pe care să scrie fericire. De-am fi întâlnit în cale popasul unor zori tremurând a iluzii reci, am fi luat drumul înapoi și-am fi căutat neîncetat pe alte multe căi până să ne găsim pe noi. Poate că am trecut de nenumărate ori prin același timp, dar n-am știut să ne vedem râzând, poate am zis sub felurite umbre un nume ca al tău și n-am găsit mâna să ți-o prind într-o altă lume în care pașii noștri își vorbeau de ore alunecând spre un orizont plin de sori.

aș scrie

Aș scrie cuvinte o mie să-nțeleg unde și când aș putea să pășesc spre un drum al meu, spre o lume în care visele sunt ușor de achiziționat, în care zâmbetele sunt un desert de fiecare zi și libertatea de a fi nu e o pasăre colorată într-o colivie. Aș chema soarele să-i umple toate cotloanele și lumina să aducă cu ea flori de primăvară și zarva întreagă a veseliei, un vânt de vară cu miros de salcâm și ploaie, sclipiri de iarnă și nostalgia jucăușă a unei toamne confuze. Aș pune de toate ca secundele să alerge din ceas și timpul să devină un verb prezent. Le-aș face pe toate să se-ntâmple și lumea să o putem colora și corecta cu un burete pe o tablă imensă. Câte-o culoare pentru fiecare colț de vis agățat de stele care nu vor cădea decât dacă vrem noi să scuturăm cerul.

iarna

Trecu ceva timp de când promoroaca nu mai acoperi totul în jur ca într-o poveste de gheață, trecu ceva timp de când spiriduși și zâne nu se mai războiau în pădurea încovoiată de țurțuri și fulgi. Trecu râsetul puternic cu fiori de teamă din vremuri în care iarna era doar un basm de neuitat. Acum, printre crengi de promoroacă și tăceri, iarna e o oglindă a gândurilor înghțate, un drum al unei lumi care fără suflet nu se poate îndrepta decât către un alb iluzoriu care nu mai duce nicăieri. Fără strălucirea unor zâmbete visătoare, iarna nu-și mai poate avea rostul. Fără suflare, natura-i primește atingerea rece sperând să-i crească aripi și vise s-ajungă din nou până-n soare. Adulmecând răcoarea, pașii ni se contractă și-n drumul lor amorțit calcă visele care încep să încremenească. Noroc că se așterne iar zăpada și sub ea înfloresc mii de cărări cu senin împletit printre raze.

drum

Culmi învelite în neguri, rândunici împovărate de praf, creste fără nori, iluzii fără ploi… Ai zice că drumul e drept și lin, dar ca la orice demers croșetat, golurile te afundă ca pe o nălucă într-o mlaștină avidă. Planurile sunt doar jucăriile noastre pe pământ… le facem, le desfacem, le țintim, le pierdem, le modelăm după fiecare imbold dat de undeva din neant, după fiecare surâs ironic care ne vinde o lecție, dar gânduri noduroase ne pun senin în drum, ne pun noroi… E doar o diferență de percepție la fel ca personalul și alteritatea. Coborâm ca să zâmbim înăuntru când nu ne mai pasă, ne înălțăm ca să știm că sus e gol…

timp

Era un timp când stăteam lungită pe o bancă lungă de lemn umed și priveam bucăți de cer printre fire și frunze de salcie unduitoare. Acel timp avea doar zile care stăteau la coadă și se împleteau printre gânduri și verbe viitoare. Era atât de liniște încât puteai auzi susurul apei curgând pe burluiul de la cișmeaua din drum și vântul ascunzându-se printre scândurile casei. Graurii veneau pe furiș la cireșul golaș și plecau dezamăgiți. Eu doar priveam în mine prin oglinda unui cer povățuitor și îmi despleteam visele. Era o larmă plăcută în jur, plină de simplitatea unei vieți care se derula cu pași molcomi și fericiți.  Îmi plăcea să mă urc pe poartă și să privesc soarele în zare, să privesc drumul gol cu pași bătătoriți rămași de după ploaie. Era totul un cântec de cosași în plin lucru, miros de praf și câmp și priveam din nou spre cerul care îngusta casele și le făcea să pară atât de mici. Seara venea cu o întindere de nuanțe și negrul aștepta nerăbdător să bată la marginea streșinilor. Glasul fiecăruia țesea câte-o poveste a propriei cărări și rând pe rând luminile din jur se stingeau, casele se-ngropau în liniște, iar Venus le sorbea strălucirea pentru a lumina un nou drum pe cer.

meri

Aș zice că era un început interesant de dimineață… soarele abia-și zgâia ochii la un cer plin de păsări în dezmorțire, florile de măr erau splendoarea zilelor de primăvară, galbenul cornilor îți lumina sufletul și așa chinuit de povara fiecărei zile încărcate de treburi… M-aș fi dus până jos să trag o fugă prin parc, pe sub flori, pe sub vise îmbrăcate în haine subțiri de speranță, pe sub frunze crude ca și planurile mele de viitor. Dar când priveai parcul de sus, iarba fragedă parcă te implora să n-o calci, toporașii ți-ar fi plâns în suflet dacă-i striveai și farmecul primăverii parcă era mai amplu din cubul de la etaj din care te uitai spre o lume inaccesibilă a fericirii și a vieții în plin freamăt. Mă puteam imagina sorbind fiecare mireasmă, fiecare sunet, fiecare adiere. Poate fi ceva mai frumos dimineața decât să stai sub florile de măr, decât să auzi o mierlă încă somnoroasă, un zumzet răgușit de bondar și un suav foșnet de petale? Dar glasul placid al oamenilor care aleargă haotic spre muncă, claxoanele, înjurăturile te aduc cu picioarele pe pământ. Ce păcat că în tramvai nu cresc flori de măr, ce păcat că soarele nu pătrunde dincolo de geamurile murdare… iarba devine și ea un vis secret al picioarelor încătușate în pantofi, iar aerul tare al dimineții cu aromă de muguri umezi e doar o iluzie printre atâția călători înghesuiți și morocănoși. Parcul rămâne în urmă ca un castel de pe alt tărâm. De la geam, de pe strada de vizavi sau din tramvai, merii cu lumea lor ademenitoare par să-ți scape printre degete și gânduri. Și totuși nu te oprește nimeni să te bucuri…