Arhive pe etichete: timp

Credem

Standard

586599154d588b8a4a17d799b4fde94e

Închidem în noi universul

și credem că nu l-am găsit

Ne așezăm printre pietre

și credem că nu am iubit

Cădem în toamnă, în ploaie șiruind

și credem că sufletul ne-a secat, pustiit

Ne pierdem în zare, în nori, în întuneric

și credem că lumea e un vis ce nu piere

Ne cățărăm pe aer, pe iluzii

și credem că am prins cerul pe aripi de înger

Ne așezăm printre gânduri și bucăți de trecut

și credem că timpul e un joc, un cântec infinit.

răsărit

Standard

d826107831496dbb944db8a8c9b37a1c

 

 

Stau căzut pe asfalt ca un sâmbure pierdut de fructul său, las soarele să-mi intre într-un colț unde umbra pictase cu negru, las vântul s-aducă mirosul de vară, de iarbă abia tăiată și să-l pună în vise, las ziua să-și plimbe clipele peste mine, să mă poarte în lumi pe care le-am pus cândva pe-o hârtie, las norii să-mi ia ploaia și s-o arunce prin alte zări, las stelele să-mi cadă în dorințe, să mi le ia din palmele strânse și să le dea timp, las noaptea să-mi scuture prezentul și-apoi să-i pună un alt răsărit.

înțeles

Standard

9c15024370fc9dc34600b743c354b465

Mă-nvelesc în rânduri,

Îmi așez ofurile pe spatele literelor

Și-mi răsfrâng noaptea într-o pagină.

Ascund timpul printre sensuri și atunci, greoaie, secundele se desprind și cad.

Dincolo de timp, nesfârșit, necuprins în cuvinte, un înțeles…

Îl scriu, îl rescriu, îl șterg din mine

Obsesiv ca apa pe-un țărm, zilele îl alungă și-apoi mi-l aruncă-napoi.

încă

Standard

9d55a8797670e15d988d2fea1a825e47

 

Vânt risipit în lumină de seară, stele care-și arată calea unor inimi care au încetat să mai spere, sunet de apus, de toamnă, de raze care se frâng, de cuvinte care se închid în sine. Nu mai are nici un sens să mai fie rostite. Liniște care-și strecoară gustul amar prin mine, care-mi șterge pașii ca și cum nimic n-ar fi fost. Sunt zile în care și eu mă întreb dacă doar mi s-a părut și ca într-un joc, am rămas cel care a pierdut, naiv fiind de la bun început. Și mă retrag, îmi iau plăsmuirile și timpul, îmi șterg genunchii de praf, îmi culeg firele-ncâlcite și le pun în mine. Încă mă mai am.

pictez

Standard

brush-life-live-messy-paint-Favim.com-193562– Nu mai pot sta aici în același spațiu în care împărțim până și aerul zi de zi. Am nevoie să fie vorba din nou numai despre mine, să nu mai împart nimic, să nu mă mai gândesc la nimic. Am nevoie să văd din nou lumea prin ochii mei. Nici nu mai știu cum arată. Parcă cineva nu face altceva decât să-mi înlocuiască gândurile, felul de a fi, dorințele, planurile cu altele care nu-mi aparțin, iar eu le vreau din nou pe ale mele. Cred că ai înțeles că vreau să plec…

Scări, câte scări mai sunt de coborât. Nici nu știu ce să-mi zic. Nu e prima oară când trăiesc această zi, parcă identic, doar cu alt  decor. Probabil mereu voi pleca de undeva, mereu voi ajunge în același punct. Sau poate data viitoare va fi diferit. În orice caz, azi sigur mă întorc la casa din Branzo, am un pod întreg de planșe goale, pensule și, din câte îmi amintesc, mult, mult soare. Sper că n-am uitat să pictez. În ultimele zile am tot avut o imagine care mi-a rămas adânc tipărită în minte. Vreau s-o pictez în cel mai mic detaliu și probabil o să consum toate tuburile de verde. Culoarea asta va fi impregnată în tot tabloul, obsesiv chiar. Când ajung, primul lucru pe care-l fac ma întâi e să mă uit în oglindă, să-mi imprim ziua asta cu mine trăind din nou. Parcă am luat o pauză în ultimul timp. Uneori cred că avem un fel de buton în interiorul nostru și ne oprim. Noi facem în continuare aceleași lucruri, zi de zi, dar nu mai trăim, Viețuim, dar nu mai trece nimic dincolo, nu ne mai mișcă nimic, nu mai găsim un punct comun cu noi. Și apoi, dintr-o dată, butonul ăla pornește mașinăria din nou. Facem o tonă de prostii, luăm decizii cât ai clipi, ne facem planuri doar ca să le schimbăm a doua zi și ne-ncurcăm singuri în propriile strategii, dar o facem fiind prezenți și într-un mod activ. E ca la școală, doar așa poți să faci niște puncte în plus și să obții în final mai mult. Mai mult, mai mult, asta parcă strigăm tot timpul în noi, vrem altceva, vrem mai mult dar uităm să definim, să ne definim în toată schimbarea asta de planuri în care trăim.

Mai e puțin până ajung, dar pașii se lipesc de asfaltul încins, e atât de cald și am senzația aia ca dintr-un vis în care vrei să mergi sau să fugi de ceva și nu poți, picioarele nu vor să țină același ritm și treci dintr-o cameră în alta într-o casă în care ai intrat fără să știi că nu are și un punct de sfârșit și apoi te trezești brusc. Niciodată nu știi ce s-ar fi întâmplat dacă acel ceva te-ar fi prins sau te-ai fi oprit să-l înfrunți. Dacă n-ai fi fugit…

Intru, ușa abia s-a deschis. Scări, câte scări mai sunt de urcat. E un albastru închis, de seară, în toată casa. Poate de la draperii și de la tot praful adunat în atâta timp scurs fără să-l fi simțit. În pod, doar foi și un strop de zi jucându-se pe o planșă pe care au rămas niște tușe de gri. Oare ce-am vrut să încep atunci… Iau un tub de roșu și-l pun peste gri, apoi verde  și negru puțin. Se întunecă atât de rapid, deja parcă nu mai văd nimic. E noapte acuși, în pod lucrurile au rămas neclintite așa cum le-am lăsat și aș putea jura că le aud respirând. Mai am atâtea tușe de pus în tablou și până mâine e așa de mult. E timp irosit într-o așteptare care nu are sens. Tabloul nu se poate picta singur peste noapte, cât noi dormim deși asta facem de multe ori, dormim și așteptăm ca lucrurile să se-ntâmple singure fără ca noi să facem nimic.

– Să știi că e târziu.

-Poftim?

-E târziu. Ar trebui să pleci.

Nu, nu se poate să nu fi plecat de aici. Am coborât toate scările până jos, îmi aduc aminte cât se poate de clar, apoi m-am dus în casa din Branzo și am început să pictez. Doar că s-a făcut întuneric. Încă am verde și roșu pe mâini. Și negru puțin. În tablou era doar o tușă de gri. Acum, acum e… E viu. Dar n-o să zic nimic. O să plec.

– Ai de gând să faci ceva? Dacă te uiți în gol la draperii crezi că se trag singure și hainele vin ele să te-mbrace și ușa se deschide ca să treci tu dincolo de prag?

Am zâmbit. Nu, bineînțeles că nu se întâmplă nimic dacă noi nu suntem prezenți. Lucrurile nu se întâmplă dacă nu le facem să se întâmple. Nici tablourile nu se pictează singure peste noapte cât noi dormim, doar zi de zi, cu fiecare tușă prin care definim, completăm, anulăm, reluăm.

Suntem doar noi în timp cu o planșă.

opțiuni

Standard

old locked doorDimineață. Îmi răsari în gând de când deschid ochii și te încui ca pe o ușă care nu se mai ține decât în propria încuietoare și așa șubrezită. E doar o chestiune de timp. Am învățat că nu deținem nimic, că nu ne aparține nimic. Nici măcar noi. Pot, în schimb, să iau un loc în fața acelei uși și să aștept. Doar e o ușă. Ar trebui să separe două planuri dintre care să alegi. Poți să intri sau poți să ieși. Pot să o deschid și eu și să plec. Într-o gară. Gările sunt îndesate de forfotă și asta permite oricui să fie o furnică într-un mușuroi, să se piardă într-un haos anevoios, dar inevitabil pentru a ajunge apoi la o destinație aleasă, ghicită, corectă sau total irelevantă. E mereu cale și de întors. Numai ni se pare uneori că urmele spre-napoi ni s-au șters, dar nu suntem în Hansel și Gretel, mai sunt și alte drumuri care duc în același sens. Până și peroanele dau glas unui rămas bun ca apoi să fie iar bine ai venit. Peroanele sunt și timp scurs în  așteptări, linii care ne conduc spre un tren, spre un vagon, spre un loc. Oamenii pot aștepta împreună, dar fiecare își are destinația sa. Se mai întâmplă să așteptăm și pe câte un peron care nu are nimic pentru noi. L-am încurcat sau poate l-am ales intenționat. La un moment dat vom fi nevoiți să plecăm. Peronul acela e cu siguranță bun pentru altcineva dacă nu pentru noi. A căuta e oricum ceva ce se poate repeta.

secunde

Standard

Stop_time_III_by_vimarkSunt momente când timpul doar stă în loc de parcă ar fi adormit, de parcă n-ar mai avea secunde să-și ducă la capăt ciclul infinit. Și stă oprit. Și noi ne-am oprit în el ca să nu fim nevoiți să pășim dincolo, pe-un drum în care nu vom mai ști nimic unul de celălalt pentru că toate căile care ne-au unit s-au închis. Am putea bătători drumuri noi și tot am face cărări să ne găsim, dar timpul nu mai are secunde pentru noi. Timpul s-a oprit și orice drum, înainte sau înapoi e împotmolit. Crezi că putem găsi secundele de ieri, crezi că putem împărți ultimul ticăit al unui ceas ce zace în noi? Crezi că-l putem reporni? Și nu doar pentru unul din noi, ci pentru amândoi ca să-i dăm timpului secundele înapoi? Și dacă ne-ar mai îngădui un pic, crezi că ne-am putea privi pe noi și ști? Crezi și tu că totuși timpul ne va mai aduce cândva în fața aceluiași noi pe care n-am ajuns vreodată să-l formăm?

cine domină…

Standard

Old_clockFiecare din noi poartă, într-un moment sau altul, un război cu timpul și ca în orice situație din viață, dominăm sau suntem dominați, proporțiile variind în funcție de contexte. Uneori, timpul ne înghite cu totul, ne domină, ne transformă în niște frivoli cerșetori, ne controlează trăirile, ne induce panică. Dar de fapt nu e vorba de timp, ci de lipsa lui.

Absența e cea care ne dă toate stările febrile. La fel se întâmplă și când crezi că iubești pe cineva. Nu prezența, ci absența e cea care te face să simți că celălalt îți ia mințile. În prezență, te simți confortabil, în siguranță, tot ce mintea ta a țesut până atunci primește confirmări, nu că ele ar exista cu adevărat, ci pentru că tu ai o iscusință incredibilă în a le găsi în orice gest, semn, vorbă și astea sunt posibile doar în prezență. În absență, în tăcere, obținerea certitudinii, confirmării, stăpânirea propriilor fantasmagorii sunt ca un război din cărțile de povești. Cam imposibil de câștigat fără o intervenție salvatoare sau din altă lume, dar realitatea nu prea abundă de așa ceva, chiar deloc.

Simțul realității nu e însă un punct forte în astfel de situații, e chiar cel mai vulnerabil și e primul pe care îl atacăm singuri. Ne inducem confuzie, gândurile pe care le întreținem se bat singure cap în cap, iar timpul e suprimat, nu mai are nicio valoare. E unul din puținele momente în care suntem dincolo de planul creat de timp, suntem într-o lume în care măsura e una proprie, în care zilele pot părea o eternitate și timpul e mai molâu decât un melc, în care secundele pot echivala cu luni care se scurg cu viteza unui sunet sau în care timpul, pur și simplu nu mai constituie un punct de interes. Interesul e acaparat de modulațiile trăirilor cărora le căutăm explicații sau în care doar alegem să ne afundăm, să ne pierdem. Devenim opaci. Lumea își mută întreaga existență în noi, dar nu pentru mult timp.

Absența nu e niciodată aducătoare de liniște sau constanță. E ca o apă neobosită care nu iese niciodată din mișcările de flux și reflux, ca pendulul unui ceas care se mișcă egal înainte și înapoi. A iubi în absență, în tăcere înseamnă să accepți că nu există progres, că oricât te-ai adânci într-o apă tulbure sau ți-ai lua avânt să sari prin aer, oricât te-ai cuibări în ceva trecut sau te-ai aventura în ceva imaginar, nu depășești perimetrul care înconjoară punctul central. Cu alte cuvinte, te cam învârți în cerc pentru că a reveni în punctul central înseamnă a fi din nou cu picioarele pe pământ și a-ți alege o nouă direcție de mers. Or asta înseamnă renunțare și mai întâi, acceptare a pierderii. Ar fi chiar hilar să găsim asta la un îndrăgostit. Timpul poate fi intervenția salvatoare, dar apare aici întrebarea… cine domină în această relație, timpul sau atașamentul?

toamnă, undeva

Standard

Nature_Seasons_Autumn_Autumn_Sun_025912_Toamna s-a infiltrat în pietrele reci și-a pătruns toate golurile din asfalt și tot aerul și cerul l-a stropit cu arămiu, s-a întins cât e zarea de lungă, a acaparat tot. Nu mai e nicio particulă să nu fie umplută de toamnă, niciun spațiu în care să nu domnească, nicio inimă în care să nu pornească vântul cu frunze plutind în el ca amintirile dragi, ca frânturile de timp pe care trebuie să le desprindem din noi și să le lăsăm undeva în toamnă, în culori, în ploaie. La un moment dat se vor pierde. Dar niciodată de tot. Uneori rămân exact unde le-am lăsat doar pentru a le regăsi cândva sau poate niciodată. Poate e suficient ca într-o altă toamnă să ne adâncim într-un zâmbet larg, contopit cu soarele plăpând și galbenul care învelește tot în candoare. Și atunci, ce-am lăsat în urmă ne cuprinde din nou, ne inundă, ne redă un puls pierdut, tremurând, săpând în interiorul fiecărei bătăi de inimi să o facă mai largă, mai puternică, mai potrivită pentru el, amețind valvele și pronunțându-le tonalitatea gravă. Cred că atunci ne vom umple noi cu noi și toamna doar va privi, nemaiputând stăpâni nimic, doar pictând împrejur și palidă și îmbujorată, intimidată, simțindu-se mică pe lângă noi… Un pictor care ne dă tonurile potrivite să fim iar un noi.

bucăți din noi

Standard

Sfârșit. Dintr-o vale se auzea un cântec trist, de pe-un vârf de stâncă, un tril lung, îmbibat de nostalgii râzând. Pendulăm între zâmbet și buze trase-n jos de propria greutate, arcuite sfidător spre pământ. În nori găsim bucăți din noi pe care le-am aruncat demult și le-am prins de curând iar, dar pe alte vise și cărări, însă tot noi suntem în bucățile de noi chiar și învechite. În orice ne-am transpune, îi ștergem pentru totdeauna data de expirare. E un troc. Noi suntem în acest timp, îmbătrânim poate, dar timpul nu roade nimic din ceea ce nu poate vedea. Un gând poate trece dincolo de timp pentru că timpul nu-l vede, nu-l simte. Timpul e supus vizibilului, e o jucărie imperfectă și noi am păstrat-o în lipsă de ceva mai bun. Timpul va avea și el un sfârșit, dar se mai joacă până când va fi înlocuit. Noi ne înlocuim singuri, uneori chiar și zilnic până ne auto-mulțumim și  atunci ne mai păstrăm câte-un pic.  Când tună și cerul e amețit de ploi, aruncăm bucăți din noi dincolo de nori, în spatele lunii și sperăm că după un scurt ocol, atunci când cel mai puțin ne așteptăm, bucățile ne vor aminti iar de noi, de noi cei revoltați care aruncam cu bucăți din noi s-ajungem dincolo de cer. Dintre bucăți, am strâns câteva chiar după colț. Nu toate bucățile m-au găsit, pe unele încă le aștept ghem sub câte-un fulger răzleț. Ploaia cântă la tobă pe frunze și pe străzi înguste și are și-un ecou. De la el speram să aud câte ceva de celelalte bucăți din noi, cele pierdute mai tare decât cele din colț, cele care nici drumul nu și l-au învățat pe de rost și care ne fac apoi pe noi să rătăcim ani și foi după bucăți din noi și să ne trezim într-o zi cu noi în noi, într-un întreg. Început.