Arhive pe etichete: noi

Credem

Standard

586599154d588b8a4a17d799b4fde94e

Închidem în noi universul

și credem că nu l-am găsit

Ne așezăm printre pietre

și credem că nu am iubit

Cădem în toamnă, în ploaie șiruind

și credem că sufletul ne-a secat, pustiit

Ne pierdem în zare, în nori, în întuneric

și credem că lumea e un vis ce nu piere

Ne cățărăm pe aer, pe iluzii

și credem că am prins cerul pe aripi de înger

Ne așezăm printre gânduri și bucăți de trecut

și credem că timpul e un joc, un cântec infinit.

uitare

Standard

88bfdcde901448df5349e7e659fe4b01

 

 

Se gudură soarele pe lângă mine să-i fac loc, să-l pun înăuntru cu toată zarva de seară văratică, cu toate surâsurile prăfuite de ardoare, de cald, de nesaț, de noi. Le-am uitat. Cu ochii închiși iar, prin lumina de vară, le văd, le simt cățărându-se, lipindu-se de spațiul infim dintre pleoapele coborâte și privirea pierdută în gânduri. Stau toate cuprinse într-un nedefinit, legănându-se ca pe-o ață și-așteaptă. Le-a trecut timpul când le mai deschideam drumul spre mine, am dat afară foșnetul inimilor râzând printre iluzii împletite cu soare. Au început să cadă, să adoarmă, s-au învelit în noapte și în ploaie, în alb și-n uitare. Nu știu să le mai chem.

beznă

Standard

c7240ce0e622c8b1b575293ba5fb399f

E beznă. Seara intră în podeaua umedă și-i cutremură scândurile înfrigurate. Un scârțâit ușor străpunge întunericul. Un șobolan speriat iese afară. În camera asta plină de negru, de umed, de scârțâit care parcă nu mai contenește a se văita, nu-i de stat. Eu stau totuși… În nimic se află un tot care așteaptă. În întuneric se află o parte din noi care stă să ne intre iar în suflet. Numai luand-o înapoi, vom ști să vedem și soarele și liniștea încălzind amiaza. E beznă. E un loc fără nimic. Dar lumea întreagă e un nimic dacă nu ne-am găsit pe noi.

poate… la primăvară

Standard

leagan-toamnaStrig. Aș putea să șoptesc. Nu e oricum nimeni în afară de ecou. Am obosit leagănul de sub cireșul bătrân încărcat de galben și soare cu frunzele-i împrăștiate de vânt și râsete care împing leagănul mai tare și mai tare în sus, spre cer ca și cum la un moment dat m-aș putea desprinde și zbura printre albastru și raze. Dar nu, rămân aici cu toamnă și frunze și suflet nostalgic. În tot amalgamul ăsta, atâta liniște și în liniște, e mereu atâta haos. Ai zice că e imposibil să le desparți așa cum e imposibil să separi și gândurile de figura care a pus stăpânire pe ele, indiferent de locurile prin care mai e sau prin ce timp sau colț de inimă. Nu mai contează. Toamna în sine e un pansament și vântul ne golește de noi. Dacă am adăpostit clipe în noi pe care-am vrut să le ținem ascunse de timp, acum pleacă și iau același drum ca păsările călătoare. În noi, vremea e în schimbare. Poate se vor întoarce… la primăvară… Poate și tu… Poate o să-mpărțim iar același soare.

ploaie, prune și noi

Standard

unnamedApă în mine, pe stradă, printre nori, pe sub priviri, pe furiș ploaia mângâie tot… Și pe noi. Când plouă, îmi place să mănânc prune cu gust acrișor ca cel pe care încearcă ploaia să-l șteargă din noi. Dar eu n-o las, îl vreau acolo ca parte din ce însemnăm așă că mănânc prune și o sfidez ca și cum papilele dețin ultimul lucru care a mai rămas din noi. Gustul de prune și ploaia sunt dușmani așă că stropii striviți, melancolici se retrag, norii parcă îi sorb înapoi. Au pierdut. Cu atâta ploaie și nimic din noi nu s-a curățat de noi. Prunii își lăfăie crengile în gol. Dar ploaia, ploaia vine din nou… Inundațiile sunt oricum în toi…

secunde

Standard

Stop_time_III_by_vimarkSunt momente când timpul doar stă în loc de parcă ar fi adormit, de parcă n-ar mai avea secunde să-și ducă la capăt ciclul infinit. Și stă oprit. Și noi ne-am oprit în el ca să nu fim nevoiți să pășim dincolo, pe-un drum în care nu vom mai ști nimic unul de celălalt pentru că toate căile care ne-au unit s-au închis. Am putea bătători drumuri noi și tot am face cărări să ne găsim, dar timpul nu mai are secunde pentru noi. Timpul s-a oprit și orice drum, înainte sau înapoi e împotmolit. Crezi că putem găsi secundele de ieri, crezi că putem împărți ultimul ticăit al unui ceas ce zace în noi? Crezi că-l putem reporni? Și nu doar pentru unul din noi, ci pentru amândoi ca să-i dăm timpului secundele înapoi? Și dacă ne-ar mai îngădui un pic, crezi că ne-am putea privi pe noi și ști? Crezi și tu că totuși timpul ne va mai aduce cândva în fața aceluiași noi pe care n-am ajuns vreodată să-l formăm?

ne așteaptă

Standard

young_child_looking_upȘtii, cel mai simplu e să-ți închizi gura, să tragi aer adânc în piept și să sari în tine, să înoți, să uiți să respiri și apoi să te trezești din tine. Așa poți să vezi cât de ușor e să te simți viu. Soluția e mereu acceptarea versiunii reale din tine, nu a celei sociale. Dacă zilele doar trec și faci mereu numai ceea ce ar trebui sau ce se așteaptă de la tine, dacă nu-ți asculți gândurile, dacă nu te vezi, dacă nu știi să intri în propria-ți lume și să o deschizi, atunci zilele trec pur și simplu. De ce-ai accepta lucruri doar pe jumătate sau aparențe, copii…

Azi am dormit sub pat, acolo m-am simțit eu bine. În soarele ăla adormit de afară și care s-a topit până și pe sine, e un copil. Stă nemișcat de ceasuri întregi cu capul pe spate, ai zice că numără stele, dar pe timp de zi. Poate că el încă le vede. La prânz a început să plouă din senin și a râs. Cred că stelele lui erau în cădere. Le-a privit atât de mult încât au venit singure la el, dar a crezut și probabil avea gâtul înțepenit și haine ude încleștate în nemișcarea în care s-a pierdut. Acolo clar timpul stătea în loc.

Oamenii au atâtea alegeri, de ce-am face lucrurile pentru alții și nu pentru noi, mai ales când de fapt acei „alții” sunt doar în mintea noastră. Nu suntem chiar așa de importanți pentru ei încât să-și ocupe prea mult timpul cu noi. Doar noi ar trebui să ne ocupăm timpul trăind după ceea ce singuri dorim pentru noi. Dacă vrem să simțim un abis sub tălpi ca apoi să practicăm aruncările cu praștia și să fim o piatră care zboară prin aer repetitiv ca să ajungă într-un punct de pe cer stabilit în mod ilogic… atunci cine să ne poată opri…

Afară e noapte, dar soarele nu pleacă niciodată, doar își trage sufletul un pic ca să apară din nou. E doar un joc și dacă n-ar fi, ne-am plictisi de atâta lăfăit în lumină. Și în băltoace ți se poate reflecta zâmbetul, nu doar într-un cer senin, și în noapte te poți privi. Poate că atunci vedem mai bine că în fiecare din noi e un copil care așteaptă să numere stele, care stă nemișcat ani de zile pentru că am uitat să-l lăsăm afară la joacă. Dar el încă se bucură în soare, în noi, în afară. Așteaptă. Ne așteaptă să terminăm temele, să-nvățăm odată lecțiile și să ieșim în sfârșit să ne jucăm, să fim noi.

toamnă, undeva

Standard

Nature_Seasons_Autumn_Autumn_Sun_025912_Toamna s-a infiltrat în pietrele reci și-a pătruns toate golurile din asfalt și tot aerul și cerul l-a stropit cu arămiu, s-a întins cât e zarea de lungă, a acaparat tot. Nu mai e nicio particulă să nu fie umplută de toamnă, niciun spațiu în care să nu domnească, nicio inimă în care să nu pornească vântul cu frunze plutind în el ca amintirile dragi, ca frânturile de timp pe care trebuie să le desprindem din noi și să le lăsăm undeva în toamnă, în culori, în ploaie. La un moment dat se vor pierde. Dar niciodată de tot. Uneori rămân exact unde le-am lăsat doar pentru a le regăsi cândva sau poate niciodată. Poate e suficient ca într-o altă toamnă să ne adâncim într-un zâmbet larg, contopit cu soarele plăpând și galbenul care învelește tot în candoare. Și atunci, ce-am lăsat în urmă ne cuprinde din nou, ne inundă, ne redă un puls pierdut, tremurând, săpând în interiorul fiecărei bătăi de inimi să o facă mai largă, mai puternică, mai potrivită pentru el, amețind valvele și pronunțându-le tonalitatea gravă. Cred că atunci ne vom umple noi cu noi și toamna doar va privi, nemaiputând stăpâni nimic, doar pictând împrejur și palidă și îmbujorată, intimidată, simțindu-se mică pe lângă noi… Un pictor care ne dă tonurile potrivite să fim iar un noi.

noaptea

Standard

old-street-lamp-in-winter-234663Se lasă seara peste oraș, încet îl cuprinde într-o îmbrățișare neagră. Vine noaptea. Noaptea aduce mereu liniștea, dar nu și-n suflete. Adesea, pe-ntuneric e singurul moment în care ne întâlnim, vorbim, ne sfătuim, trăim intens emoțiile ascunse de peste zi, ne cufundăm în propriile minți, în lumi secunde și descoperim taine despre și împreună cu noi. Noaptea e ca un fel de oglindă imensă în care ne privim, dar nu vedem întunericul, ci o lumină care ne dezgolește de toate măștile create, de toate ideile impuse ca reguli de rațiune, de imaginile pe care ne-am propus să le prezentăm celorlalți ca fiind noi. Noaptea se-nghesuie să umple orice culoar, orice străduță pustie pe care mai pâlpâie câte un bec înconjurat de insecte amețite, orbite de lumină. Asta se întâmplă și cu noi în timpul zilei, lumina ne orbește încât uităm de fapt cum suntem în toată mișcarea bezmetică și fără sens pe care o hrănim fără să stăm prea mult pe gânduri. Noaptea ne dezgolește, dar ne și îmbracă. Ne îmbracă în noi, cei care suntem cu adevărat. Atunci nu mai avem nimic de demonstrat, doar de visat la orice dorim și pentru asta avem nevoie să fim noi, acolo, în liniștea nopții care cuprinde fiecare suflet din oraș, uneori doar pentru a-l trezi și-ai lăsa o cutie cu vise. Să nu se uite.

bucăți din noi

Standard

Sfârșit. Dintr-o vale se auzea un cântec trist, de pe-un vârf de stâncă, un tril lung, îmbibat de nostalgii râzând. Pendulăm între zâmbet și buze trase-n jos de propria greutate, arcuite sfidător spre pământ. În nori găsim bucăți din noi pe care le-am aruncat demult și le-am prins de curând iar, dar pe alte vise și cărări, însă tot noi suntem în bucățile de noi chiar și învechite. În orice ne-am transpune, îi ștergem pentru totdeauna data de expirare. E un troc. Noi suntem în acest timp, îmbătrânim poate, dar timpul nu roade nimic din ceea ce nu poate vedea. Un gând poate trece dincolo de timp pentru că timpul nu-l vede, nu-l simte. Timpul e supus vizibilului, e o jucărie imperfectă și noi am păstrat-o în lipsă de ceva mai bun. Timpul va avea și el un sfârșit, dar se mai joacă până când va fi înlocuit. Noi ne înlocuim singuri, uneori chiar și zilnic până ne auto-mulțumim și  atunci ne mai păstrăm câte-un pic.  Când tună și cerul e amețit de ploi, aruncăm bucăți din noi dincolo de nori, în spatele lunii și sperăm că după un scurt ocol, atunci când cel mai puțin ne așteptăm, bucățile ne vor aminti iar de noi, de noi cei revoltați care aruncam cu bucăți din noi s-ajungem dincolo de cer. Dintre bucăți, am strâns câteva chiar după colț. Nu toate bucățile m-au găsit, pe unele încă le aștept ghem sub câte-un fulger răzleț. Ploaia cântă la tobă pe frunze și pe străzi înguste și are și-un ecou. De la el speram să aud câte ceva de celelalte bucăți din noi, cele pierdute mai tare decât cele din colț, cele care nici drumul nu și l-au învățat pe de rost și care ne fac apoi pe noi să rătăcim ani și foi după bucăți din noi și să ne trezim într-o zi cu noi în noi, într-un întreg. Început.