Arhive pe etichete: lume

un nor cu un soare ascuns

Standard

56cd11f2545386ce9215c3213a329bd9

 

Parcă s-a trezit în noi un nor cu un soare ascuns în interior, parcă-și curge licăriri de galben în pânze agățate de sufletele noastre și-și revarsă dogoritor, amintirile calde, visele care se topesc, iluziile încinse, amețite de posibilități. În soare, gălăgia emoțiilor fugărindu-se prin vene capătă nuanțe de portocaliu, de vișine coapte, de vinețiu cu miros de prune, de drumuri prăfuite, de gălbui foșnind a iarbă uscată, a vânt împletit printre fire, a râsete stropite cu apă și secunde care dețin aripi. Printre toate, un strop de seară ascunde în albastru ochi sceptici, triști, ochi care vor să închidă lumea într-o privire, să n-o mai lase în urmă, să n-o mai piardă, să n-o mai uite, să o poarte pretutindeni și pentru totdeauna. Și azi dacă te pierzi în străfundul acelor ochi, poți vedea lumea.

răsărit

Standard

d826107831496dbb944db8a8c9b37a1c

 

 

Stau căzut pe asfalt ca un sâmbure pierdut de fructul său, las soarele să-mi intre într-un colț unde umbra pictase cu negru, las vântul s-aducă mirosul de vară, de iarbă abia tăiată și să-l pună în vise, las ziua să-și plimbe clipele peste mine, să mă poarte în lumi pe care le-am pus cândva pe-o hârtie, las norii să-mi ia ploaia și s-o arunce prin alte zări, las stelele să-mi cadă în dorințe, să mi le ia din palmele strânse și să le dea timp, las noaptea să-mi scuture prezentul și-apoi să-i pună un alt răsărit.

beznă

Standard

c7240ce0e622c8b1b575293ba5fb399f

E beznă. Seara intră în podeaua umedă și-i cutremură scândurile înfrigurate. Un scârțâit ușor străpunge întunericul. Un șobolan speriat iese afară. În camera asta plină de negru, de umed, de scârțâit care parcă nu mai contenește a se văita, nu-i de stat. Eu stau totuși… În nimic se află un tot care așteaptă. În întuneric se află o parte din noi care stă să ne intre iar în suflet. Numai luand-o înapoi, vom ști să vedem și soarele și liniștea încălzind amiaza. E beznă. E un loc fără nimic. Dar lumea întreagă e un nimic dacă nu ne-am găsit pe noi.

pictez

Standard

brush-life-live-messy-paint-Favim.com-193562– Nu mai pot sta aici în același spațiu în care împărțim până și aerul zi de zi. Am nevoie să fie vorba din nou numai despre mine, să nu mai împart nimic, să nu mă mai gândesc la nimic. Am nevoie să văd din nou lumea prin ochii mei. Nici nu mai știu cum arată. Parcă cineva nu face altceva decât să-mi înlocuiască gândurile, felul de a fi, dorințele, planurile cu altele care nu-mi aparțin, iar eu le vreau din nou pe ale mele. Cred că ai înțeles că vreau să plec…

Scări, câte scări mai sunt de coborât. Nici nu știu ce să-mi zic. Nu e prima oară când trăiesc această zi, parcă identic, doar cu alt  decor. Probabil mereu voi pleca de undeva, mereu voi ajunge în același punct. Sau poate data viitoare va fi diferit. În orice caz, azi sigur mă întorc la casa din Branzo, am un pod întreg de planșe goale, pensule și, din câte îmi amintesc, mult, mult soare. Sper că n-am uitat să pictez. În ultimele zile am tot avut o imagine care mi-a rămas adânc tipărită în minte. Vreau s-o pictez în cel mai mic detaliu și probabil o să consum toate tuburile de verde. Culoarea asta va fi impregnată în tot tabloul, obsesiv chiar. Când ajung, primul lucru pe care-l fac ma întâi e să mă uit în oglindă, să-mi imprim ziua asta cu mine trăind din nou. Parcă am luat o pauză în ultimul timp. Uneori cred că avem un fel de buton în interiorul nostru și ne oprim. Noi facem în continuare aceleași lucruri, zi de zi, dar nu mai trăim, Viețuim, dar nu mai trece nimic dincolo, nu ne mai mișcă nimic, nu mai găsim un punct comun cu noi. Și apoi, dintr-o dată, butonul ăla pornește mașinăria din nou. Facem o tonă de prostii, luăm decizii cât ai clipi, ne facem planuri doar ca să le schimbăm a doua zi și ne-ncurcăm singuri în propriile strategii, dar o facem fiind prezenți și într-un mod activ. E ca la școală, doar așa poți să faci niște puncte în plus și să obții în final mai mult. Mai mult, mai mult, asta parcă strigăm tot timpul în noi, vrem altceva, vrem mai mult dar uităm să definim, să ne definim în toată schimbarea asta de planuri în care trăim.

Mai e puțin până ajung, dar pașii se lipesc de asfaltul încins, e atât de cald și am senzația aia ca dintr-un vis în care vrei să mergi sau să fugi de ceva și nu poți, picioarele nu vor să țină același ritm și treci dintr-o cameră în alta într-o casă în care ai intrat fără să știi că nu are și un punct de sfârșit și apoi te trezești brusc. Niciodată nu știi ce s-ar fi întâmplat dacă acel ceva te-ar fi prins sau te-ai fi oprit să-l înfrunți. Dacă n-ai fi fugit…

Intru, ușa abia s-a deschis. Scări, câte scări mai sunt de urcat. E un albastru închis, de seară, în toată casa. Poate de la draperii și de la tot praful adunat în atâta timp scurs fără să-l fi simțit. În pod, doar foi și un strop de zi jucându-se pe o planșă pe care au rămas niște tușe de gri. Oare ce-am vrut să încep atunci… Iau un tub de roșu și-l pun peste gri, apoi verde  și negru puțin. Se întunecă atât de rapid, deja parcă nu mai văd nimic. E noapte acuși, în pod lucrurile au rămas neclintite așa cum le-am lăsat și aș putea jura că le aud respirând. Mai am atâtea tușe de pus în tablou și până mâine e așa de mult. E timp irosit într-o așteptare care nu are sens. Tabloul nu se poate picta singur peste noapte, cât noi dormim deși asta facem de multe ori, dormim și așteptăm ca lucrurile să se-ntâmple singure fără ca noi să facem nimic.

– Să știi că e târziu.

-Poftim?

-E târziu. Ar trebui să pleci.

Nu, nu se poate să nu fi plecat de aici. Am coborât toate scările până jos, îmi aduc aminte cât se poate de clar, apoi m-am dus în casa din Branzo și am început să pictez. Doar că s-a făcut întuneric. Încă am verde și roșu pe mâini. Și negru puțin. În tablou era doar o tușă de gri. Acum, acum e… E viu. Dar n-o să zic nimic. O să plec.

– Ai de gând să faci ceva? Dacă te uiți în gol la draperii crezi că se trag singure și hainele vin ele să te-mbrace și ușa se deschide ca să treci tu dincolo de prag?

Am zâmbit. Nu, bineînțeles că nu se întâmplă nimic dacă noi nu suntem prezenți. Lucrurile nu se întâmplă dacă nu le facem să se întâmple. Nici tablourile nu se pictează singure peste noapte cât noi dormim, doar zi de zi, cu fiecare tușă prin care definim, completăm, anulăm, reluăm.

Suntem doar noi în timp cu o planșă.

ani care nu au fost

Standard

După geamurile astea gălbui sunt eu. Mă tot uit la cufărul scrijelit și plin de carii din drum. Nu știu cine l-a pus acolo sau de ce. M-aș duce să văd, dar mi-e să nu mă afund în amintiri și bucăți de suflet care nu-mi aparțin, să nu calc intruziv pe culoarul unui suflet trist. Nu e treaba mea și totuși cufărul din drum pare a fi o invitație la scotocit clipe încă respirând. Liniștea probabil le-a apăsat prea mult, altfel lumina soarelui n-ar încălzi cufărul, mocnit, ca pe o oală sub presiune și n-ar face timpul să sfârâie în jur de nerăbdare. Îl deschid. E gol, dar ticsit cu miros înțepător de iasomie și crini, urme și povești pe care n-am să le știu. Aici stă închisă o lume, deși nu toți o văd. E și un bilet; creion șters pe hârtie mâncată de timp.

„Dragă Aglae,

Tu din mine nu vei muri, deși eu multe zile nu mai am. Mi-ar fi plăcut ca timpul să mă lase să-ți fiu în preajmă atunci când eram tineri, să nu fi plecat, să nu mă fi pierdut pe meleaguri străine. Șaptesprezece ani am fost închis în Ungaria și doi la austrieci. N-am avut cum să scap, n-am avut cum să-ți scriu și apoi, nu te-aș mai fi găsit așa cum erai. Știu că n-ar fi fost drept să mă aștepți, erai frumoasă, erai un copil și din sufletul meu n-am apucat să-ți arăt mai nimic. Noi doi am avut prea puțin timp, dar ochii ăia ai tăi au văzut lumea prin mine, i-am purtat peste tot. Au văzut chiar și ce-a fost mai urât, dar eu n-am putut să-i șterg din ai mei. Chiar și când încetam să privesc, cădeam împreună în același hău. Am tânjit mereu să te revăd. Azi, îmi e frică să te privesc, să-ți vorbesc. N-am făcut parte din lumea ta și n-am nici un drept să intru acum în ea, să răscolesc după râsete, mâini tremurânde sau priviri care ștergeau totul din lume după ce anii s-au tot frânt peste ele și le-au tot învelit cu vreme scursă de nici nu știu dacă tu le mai poți găsi în tine. Sau poate te-am dezamăgit, deși n-am vrut. N-am vrut nicio clipă să pierd șansa unui drum alături de tine. M-au ținut prizonier. Anii s-au dus fără milă și acum nu mai pot face nimic să-i adun. Tânăr n-am să mai fiu, dar pe Aglaia cu ochi de copil o mai pot iubi. A trecut o viață și n-am obosit, dar am îmbătrânit mult. O zi îmi pare un an și abia mă mai port. Trupul e un țâr, dar sufletul e greu. S-a greșit, eu știu că s-a greșit față de noi, dar acum e târziu. Libertatea, anii furați, astea nu le mai pot primi înapoi. Nici pe tine și drumul nostru în lume.”

În cufăr sunt ani trecuți, dar cel mai mult țipă anii care nici n-au fost.

azi, eu

Standard

Cât soare e azi. Nu știu cum să alerg mai repede să sar peste acest drum care îmi răpește din timp. Părul meu e și mai roșu cu soarele ăsta care parcă dă afară din cer și ne face să fierbem în noi. Pesemne că toți pistruii huzuresc pe fața mea acum. Oare unde a zis că ne întâlnim… Nu e ca și cum trebuie să fiu perfectă. În fond, mie mi se cere mereu câte ceva. Să fiu așa, să nu mai fiu în nu știu ce fel, să nu mai tac, să nu mai vorbesc așa, să fiu altfel, niciodată așa cum sunt. Mă întreb de ce numai eu trebuie să fiu într-o continuă transformare și într-un permanent chin cu mine de-a mă mula pe imaginea din capul lui. Eu nu i-am cerut niciodată nimic. Cred că de fapt nici nu știe cum sunt. Nu l-a interesat să afle, mi-a impus deja o imagine pe care o dorea. Și atunci… mai e ceva real sau doar o disimulare perfectă din partea mea. Nici măcar perfectă, altfel n-aș primi critici tot timpul. Aș putea umple un caiet întreg cu cerințe și lucruri de făcut altfel. Sincer, și dacă le-aș bifa pe toate, tot n-ar fi mulțumit. Mereu ar mai apărea ceva în plus. E o luptă fără sens în care eu doar mă automutilez pentru o acceptare ce ar fi obținută pentru ceva ce oricum nu sunt eu. Nici eu nu mă mai înțeleg. Am și uitat de fapt cum e să fiu eu. Evident, iar nu e nimeni aici… Mereu trebuie să aștept. Aș putea să cer și eu ceva… să ajungă la timp.

O mașină trecu în viteză și se izbi chiar de banca pe care se așezase ea.

Doamne, ce nebun! Se pare că n-am pățit nimic și totuși am căzut așa brusc. Cred că mai tare m-am speriat. Nici șoferul n-a pățit nimic. Dar el tot nu e aici. Puteam să și mor între timp. Oare atunci i-ar fi părut rău că n-a ajuns la timp… Ce prostie. Nici nu-mi pasă de fapt, bine că sunt ok. Un șofer idiot și nu știu ce tot bolborosește acolo în fundal. Totuși de la sperietura asta realizez că sunt mai importantă decât aleg eu să mă tratez.

Ce vară frumoasă e afară și eu puteam să nu-i mai prind continuarea. Aud un ritm de dubstep de dimineață jucându-se prin mintea mea. Eu plec. Nu-mi mai pierd timpul să aștept pe cineva care nici măcar nu știe de cine vrea să fie așteptat. M-am săturat de ifose și pretenții. Se pare că timpul nu e infinit ca să-l risipesc pe cei care nu vor să mă vadă așa cum sunt eu. Cât soare și parcul e plin de copii care se joacă neobosit cu atâta suflet vesel în ei. Nici nu i-am văzut până acum. Ei se distrează pentru că nu se gândesc la viitor. Pentru ei, ziua de mâine e un total mister. Pentru mine de ce n-ar fi la fel? Mai ales acum când pot fi chiar cine vreau eu. Și părul ăsta roșu pot să-l schimb oricând, dar totuși pe el îl las. E al meu. Ce ar mai fi soarele dacă nu s-ar reflecta în roșul meu în fiecare dimineață. Mai ales că de azi nu o să mai fiu închipuirea plămădită atent în mințile altora pentru promisiuni de bine la care nu mai ajung. Eu vreau lucrurile să se întâmple aici și acum, nu să mă hârâi de pe o zi pe alta pentru un fel de rezultat escatologic care prin natura sa nu se va împlini. De azi nu-mi mai setez așteptări. Doar o așteptare. Să găsesc un om fără așteptări. Când nimeni nu așteaptă și nu cere, totul e posibil. Acest tot pare a fi la fel de frumos ca soarele ăsta în care parcă s-a pompat lumină ani în șir. Dacă așteptările duc la nimic, să alegem totul în schimb. E plin de infinite posibilități și printre ele poate găsim și ceva care să ne fie drag, care să ne facă să ne auzim râzând din nou. Până și căldura s-a încins de când totul și-a recăpătat posibilitățile. Lângă mine, doi copii umpluți de nisip, râzând:

– Ești un maimuțoi!

-Ba sunt urs brun, iar tu ești un cal!

– Nu, eu sunt leopard!

A început bătaia cu nisip, dar s-a adjudecat. Unul e urs brun, celălalt leopard. Ei știu că suntem cine vrem noi să fim și ceilalți nu ne pot dicta altceva. Ne pot spune, dar de ce să-i ascultăm… În fond, e mai incitant să fii urs decât maimuțoi. Eu vreau să fiu un elefant și să pictez lumea cu turcoaz și verde smarald.

fiecare este un soare

Standard

În fața mea stă un apus. În spate, pare a fi răsăritul. Eu merg. Încotro? Cred că soarele se mișcă într-un singur sens așa că n-ar trebui să ne tot întoarcem spre răsărit. Acum nu putem decât să ne luminăm drumul, împărțind lumină și în jur ca într-o bună zi să dormim până la un alt răsărit, într-o altă lume. Niciodată lumea nu stă în loc, niciodată n-o întâlnim de două ori și pentru fiecare e alta. Sunt miliarde de lumi împrejur, nu trebuie să ne închidem doar în cea pe care-o deținem. Intersectându-ne… și soarele nostru poate străluci mai puternic. E vremea de lumină. Mai e mult de mers chiar dacă drumul mai durează poate doar o zi. Nu știm și nici nu trebuie. E senin atâta timp cât credem. E soare.

agale pe lângă timp

Standard

În fiecare zi pe lângă geamul meu trec pescăruși și-n locul mării vin doar norii sau poate valurile de mașini. Dacă ignor aerul rece și privesc numai cerul înseninat de soare și zbor de păsări, parcă pot auzi și marea, parcă pot vedea și lumina de vară care mereu poartă vise cusute cu libertate. Odată, doar în vacanța de vară puteai să trăiești cele mai frumoase timpuri, departe de oraș sau doar de străzile care duceau spre școală, puteai să descoperi o altă lume în care drumurile ți le presărai singur cu veselia lipsei de constrângeri. Mi-aduc aminte într-o vară, am mers toată ziua la pas pe dealuri fără să știu măcar unde mă duc. Nici n-avea importanță, nu conta decât că în jur erau doar timpi care se scurgeau ca vântul moleșit de căldură… prea încet să-l mai simți. Puteam să aleg orice drum, n-avea să fie decât frumos ieșit în afara ceasului înnebunit de atâta învârtit fără de tăgadă. Numai propria nebunie a timpului mai poate fi un motiv ca acele să se tot miște. Dacă alegi să te iei după soare în locul mecanismelor hipnotizate, zilele se scurg mai ușor ca apa dintr-un pământ mustind a ploaie. Dacă timpul nu ne-ar mai mâna ca un vânător din urmă, încercând să-i doboare pe cei slabi sau poate prea înceți, am putea să ne uităm mai des plimbându-ne agale printr-o lume care nu pleacă nicăieri. Poate așa și noi am pleca mai târziu.

vise

Standard

Vise călătoare vin ca stropii de apă, se sparg în zeci de picături calde și hazlii sau poate triste și se topesc în palmele noastre. Dacă le-am culege, am putea să clădim o fântână de imagini și căi pe care noi puteam fi tot ce ne-am gândit sau pur și simplu cerșetori mergând în căutarea unui stop pe care să scrie fericire. De-am fi întâlnit în cale popasul unor zori tremurând a iluzii reci, am fi luat drumul înapoi și-am fi căutat neîncetat pe alte multe căi până să ne găsim pe noi. Poate că am trecut de nenumărate ori prin același timp, dar n-am știut să ne vedem râzând, poate am zis sub felurite umbre un nume ca al tău și n-am găsit mâna să ți-o prind într-o altă lume în care pașii noștri își vorbeau de ore alunecând spre un orizont plin de sori.

plata

Standard

Splendide comori grăitoare ca ulcelele umplute de vin robust și viclean, de guri nesățioase și la povești vândute. Câte stele, atâtea vorbe, câți ochi, atâtea suflete, câte mări atâtea întinderi de gânduri. M-aș întinde și eu în lumea-ți plină de plăceri îmbietoare, dar ochii mei se-nchid și gura-mi e pecetluită de alte zări. Aș rămâne în ardoare cu nesaț și văpăi ca mierlele în sălcii deșirate și dezmierdând pământul mustind a apă dulce. Aș coborî în râsetele și căldura obrajilor, iar jocul picioarelor l-aș uita pe sunete înalte în calea unor ochi adânci cerșind atenție din întuneric, clipind trist la orice continuare a ignorării. Aș unelti împotriva rigorilor hrăpărețe și aș plănui fără sorți de izbândă căderea imperiului rațiunii și i-aș face lui Epicur o statuie… Dar căderea își are povața și dulcele-i ațintit ca o sabie ce caută lunecuș spre bătăi pompând sângele năvalnic, spre sursa răzvrătirii, spre …noi.