Arhive pe etichete: umed

beznă

Standard

c7240ce0e622c8b1b575293ba5fb399f

E beznă. Seara intră în podeaua umedă și-i cutremură scândurile înfrigurate. Un scârțâit ușor străpunge întunericul. Un șobolan speriat iese afară. În camera asta plină de negru, de umed, de scârțâit care parcă nu mai contenește a se văita, nu-i de stat. Eu stau totuși… În nimic se află un tot care așteaptă. În întuneric se află o parte din noi care stă să ne intre iar în suflet. Numai luand-o înapoi, vom ști să vedem și soarele și liniștea încălzind amiaza. E beznă. E un loc fără nimic. Dar lumea întreagă e un nimic dacă nu ne-am găsit pe noi.

pământ arid

Standard

cracked_earth_196489E un vânt care îmi face pașii să tresară, să gonească, să zgârie pământul și așa crăpat, să-i lase crustele zdrobite pradă rafalelor care strâng și mai tare bucățile de sol sfărâmat. N-ai zice că se aude șuieratul vântului, ci mai degrabă un țipăt chinuit al unui pământ strâns, înghesuit de craterele secetei, un pământ ca într-un pat al lui Procust în care nu încape… Uscăciunea sa îți ajunge în suflet și simți cum până și pielea se strânge mai tare pe tine, cum gura tânjește uscată, cum ochii parcă au rămas fixați în orbite în lipsa unui strop de umed. E o lipsă care își face casă lângă mine și lângă pământul arid. Nu ne e bine cu ea drept vecină. Lipsa e mai întâi o senzație, dar odată acceptată ca fapt, te umple așa cum umple vântul crăpăturile din pământ. Numai ca să le adâncească. Însă uneori, ca să ne vindecăm, avem nevoie de un gol în noi ca atunci când găsim un element tămăduitor, să alunece cât mai adânc ca apa de ploaie în rănile din pământ și să-l facă întreg din nou, să-l închege și să dea afară vântul care a tot scobit până în adâncuri.