Arhive pe etichete: umbra

Iluzii

Standard

e1f6dce09c86b6f86dec0df9770a9920

Sâmburi tot cad sub un copac
Ca un sunet ce tocmai s-a spart
Ca un ticăit de ceas, de suflet, de gânduri încâlcite
Ca un nor agățat de soare, indecis între înainte și înapoi.

Ziua a început cu aceleași iluzii
Ca un scriitor care tot mâzgălește pe foi finaluri fericite
Ca un boboc de floare anesteziat de prea multă ploaie
Ca o umbră fugind după pașii noștri să ne prindă.

Soarele se învârte nedumerit prin ceruri fără stele
Ca un val care-și strânge scoicile și-apoi le pierde
Ca o apă care se tot prelinge până piere
Ca un alb îngălbenit de vreme.

Vântul le spulberă pe toate
Ca un abis de la care nimic nu se poate abate
Ca o noapte care-și culcă negrul printre șoapte și vise deșarte
Ca o inimă ce se tot frânge printre doruri fără de izbândă.

răsărit

Standard

d826107831496dbb944db8a8c9b37a1c

 

 

Stau căzut pe asfalt ca un sâmbure pierdut de fructul său, las soarele să-mi intre într-un colț unde umbra pictase cu negru, las vântul s-aducă mirosul de vară, de iarbă abia tăiată și să-l pună în vise, las ziua să-și plimbe clipele peste mine, să mă poarte în lumi pe care le-am pus cândva pe-o hârtie, las norii să-mi ia ploaia și s-o arunce prin alte zări, las stelele să-mi cadă în dorințe, să mi le ia din palmele strânse și să le dea timp, las noaptea să-mi scuture prezentul și-apoi să-i pună un alt răsărit.

Stropi

Standard

4a1b0b996f5864e0d948c3a035c4ea7c

 

Lângă geam cad stropi, se sparg și se preling în șuvoaie mici care parcă sculptează în pervaz riduri ca pe o frunte încruntată. Îmi sparg și eu gândurile în bucăți, le strâng în palme și le pun la loc în suflet cu stropi și cu șuvoaie și cu urme. Le păstrez pentru alte dăți în care ploaia va bate cu furie în geam și eu am să scot stropii încovoiați de gânduri și-o să-i pun în palmă și-o să știu că sunt fără de sfârșit. Și chiar dacă se vor usca intrând în piele și ochii vor obosi să-i privească, pe geam se vor prelinge alți și alți stropi. Și vor cădea iar în mine, iar eu îi voi păstra pe toți în suflet ca într-o cutie și apoi am să-ți înec umbra și-am să spăl urmele de gând ca să pot să fac din nou loc și pentru soare.

deșert

Standard

the_scorching_desert_sun_by_blackw1nd-d4mnbxn.pngPrin deșert, prin același nisip opărit, încins până la refuz care se răzbună pe orice fărâmă de piele ar prinde. Cerul pare că alunecă încet în jos de atâta căldură și se prelinge pe sub nisip să se ascundă, să-l tragă peste el ca pe o plapumă protectoare. Cerul, în toată întinderea asta de particule uscățive, ar vrea să stea în adâncuri, sub pământ, ferit de soarele care se revarsă prea avid peste albastrul glacial. Îl topește, îl descompune… Din loc în loc, dunele mai creează impresia de umbră, dar umbrele nu sunt decât vălurile date la o parte din calea percepțiilor distorsionate; ele nu există, doar ne ghidează. Umbra, întunericul sunt doar etape care ne conduc… Tot spre noi, dar mai sinuos, poate mai povățuitor. Ele nu au materialitate, însă au viziuni care în lumina soarelui n-ar mai ajunge să ne spună nimic. Umbrele din deșert ne descoperă, ne arată pe noi. La fel și dunele. E mereu aceeași mișcare de alternanță între puls crescut din speranțe spontane și deznădejde, încântare și abis al gândurilor rele, exaltare și cădere în același gol din noi pe care îl tot umplem, dar e ca și cum am turna apă în deșert, încet, în căușul palmei sau cu un obiect. E mereu insuficient.

fără umbră

Standard

S-a făcut toamnă și nici nu știu de cât timp n-am vorbit. Cred că sunt ani sau cel puțin eu așa-i simt. Azi m-am plimbat pe-o cărare îngustă. Nu mă ducea nicăieri. Bănuiam, dar am vrut s-o încerc așa cum fac și cu oamenii în fiecare zi când merg spre chei. Totuși, acest nimic poate fi dătător de multe idei mânate din dorința noastră de a crește și când golul e zeu. S-a lăsat bruma între timp. Pare aproape absurd cum zilele de toamnă pot fi uneori de un echilibru termic de necrezut; până și razele te încălzesc doar atât cât îți trebuie de mult. Spre seară însă, toamna devine ursuză. Tremur de la frigul ce s-a strecurat cu pași iscusiți de pisică prădând. N-am observat nimic și apoi l-am simțit deja acaparându-mă, retrăgându-se iar ca într-un joc fără de sfârșit. Dar nu mi-e frig doar de la seara asta cu gust fin, amărui de vechi și case pustii. Mi-am amintit de un cântec pe care obișnuiai să mi-l scrii și doar eu i-auzeam melodia rulând zglobiu pe lângă imagini ce-mi stârneau tresăriri în lumea aceea închisă într-un colț de gând. M-am trezit la amiază că o fredonam pe ascuns în timp ce răscoleam cu piciorul frunzele căzute de la câțiva ulmi. Mă plimb des în ultima vreme. Știu parcul fără să mă uit. Dar seara nu mai are rost să mă avânt, e prea frig în urma zilelor cu soare așa de plăpând. Mă întorc și mă așez pe scara din fața casei, mă uit la oameni cum bat străzile cu aceeași privire de trecători aproape halucinând. Zilnic străbat acest drum; când te privesc nici nu mai știi ce-ai putea să-i întrebi. Dar îi descoși rapid ca să nu te descoasă ei. Vidul nu a fost niciodată o priveliște care să valoreze prea mulți lei. Apoi dorm. În somn, toamna nu mai ajunge pe chei, doar bărcile și câțiva lucrători lipsiți de zel. Apa se tot frământă ca un veritabil Sisif trudind la o stâncă. Eu m-am oprit. Când mă trezesc vreau o zi fără umbră.

calea. întretăiere în teamă

Standard

Fugi. Teama îi strângea sufletul. Dincolo de tarabele negustorilor, de eșarfele în alb și negru, de brățările de aur, era doar nisip încins de soarele care nu mai avea demult somn. O umbră se zărea ca într-un dans singular pe firele mișcătoare ale deșertului. Acum îi era și mai teamă întrucât umbra sa și cea nedeslușită păreau a se cunoaște între ele și oricât fugea prima, cealaltă o urma îndeaproape. Răul și binele coexistau ca în strânsoarea unei îmbrățișări. Dacă sufletele își recunosc haina, oamenii pot doar bănui, dar adesea le lipsesc întrebările și simt doar frigul. Dar acum se mai simțea ceva; era zefirul serafic ce purta vocea muezinului în spate, dar nu ajungea decât în frânturi disparate până acolo, interferând cu sunetul fricii în plină fugă. Pașii lăsau în urmă capete plecate în țărână, inimi încolțite între a cere și a mulțumi; soarta le rămânea oricum o necunoscută. În zare, se întuneca cerul fără nori și șerpii fugeau din cale, aridul rămânând și mai pustiu. Dar obiectul fricii îl însoțea neobosit. Se opri. Pesemne că nu fuga era calea.