Arhive pe etichete: tarziu

uitare

Standard

88bfdcde901448df5349e7e659fe4b01

 

 

Se gudură soarele pe lângă mine să-i fac loc, să-l pun înăuntru cu toată zarva de seară văratică, cu toate surâsurile prăfuite de ardoare, de cald, de nesaț, de noi. Le-am uitat. Cu ochii închiși iar, prin lumina de vară, le văd, le simt cățărându-se, lipindu-se de spațiul infim dintre pleoapele coborâte și privirea pierdută în gânduri. Stau toate cuprinse într-un nedefinit, legănându-se ca pe-o ață și-așteaptă. Le-a trecut timpul când le mai deschideam drumul spre mine, am dat afară foșnetul inimilor râzând printre iluzii împletite cu soare. Au început să cadă, să adoarmă, s-au învelit în noapte și în ploaie, în alb și-n uitare. Nu știu să le mai chem.

târziu, nu

Standard

time-travel2-photo-courtesy-of-junussyndicate-on-deviantART-1024x652– E târziu, e târziu, e târziu… Se auzea o voce plângăreață, mormăind ca pentru sine sau ca pentru un eu neascultător, neconvins, nemilostiv în fața propriei dureri.

-Sssst… Îi poruncea minții îndărătnice și ultraaglomerate de iluzii care încă se mai țineau prinse scai de retină și făceau lucrurile să pară altfel ca printr-o pereche îndrăgită de ochelari. Doar că reflectau o lume care nu mai era posibilă și până și ele știau asta deja…

Se umplu totul de liniște. Vocea adormi de propriile vorbe monotone cu iz aparent toxic. Avea dreptate, dar nu întru totul. Întotdeauna e târziu să retrăiești ceva pentru că oricât am resuscita timpul, combinații unice de secunde, scenarii imaginare, ritm cardiac și personaje îl fac imposibil de transpus din nou pe o pânză albă ca și cum am încerca să facem copia unei picturi. Întotdeauna un expert va deosebi originalul de fals și aici, în materie de propria viață, noi suntem experții și un fals, oricât de bine realizat, nu ne-ar mulțumi niciodată. Și dacă e într-adevăr târziu pentru orice am fi vrut să reconstruim, nu e prea târziu să construim altceva de la capăt, un altceva care cu siguranță se va potrivi mai bine cu ceea ce suntem acum, cu ceea ce zidim involuntar ca parte din noi în ce clădim, chiar și numai în timpul gol.

noi și pământul

Standard

Să fie câteva ceasuri de când stau în gară. Soarele e deja adormit. Se aud niște șlapi plescăind printre băltoace. A plouat toată ziua de parcă pământul nu se mai satură de apă, atât se simte de murdar, de secat de viață. Ar vrea să renască. Se spală. Poate că și noi ne spălăm o dată cu el, ne pierdem în ploaie vechile versiuni care nu ne mai fac cinste, pe care vrem să le uităm. Și noi putem să renaștem. Aici, pământul e de acord cu noi. Ne susține să încercăm de nenumărate ori, deși știe că într-un final, tot eșuăm și el se cam clatină cu fiecare cădere. Pământul tușește, iar noi luăm medicamentele. Dar oricând lucrurile se pot schimba. În gară, trenul are întârziere, deci programul său s-a schimbat. În lumea asta nu mai e nimic așa cum e planificat, decât în cazul unor coincidențe bizare menite să ne mai dea un pic de curaj. La urma urmei, noi trebuie să credem ca să putem să renaștem de atâtea ori, chiar și în aceeași zi. Dacă la faza asta n-am fi copii, am cam da de necaz. În urmă, lăsăm oricum dovezile că ne-am jucat și noi pe acest pământ. Treburile serioase cică sunt mai târziu…