Arhive pe etichete: nimic

beznă

Standard

c7240ce0e622c8b1b575293ba5fb399f

E beznă. Seara intră în podeaua umedă și-i cutremură scândurile înfrigurate. Un scârțâit ușor străpunge întunericul. Un șobolan speriat iese afară. În camera asta plină de negru, de umed, de scârțâit care parcă nu mai contenește a se văita, nu-i de stat. Eu stau totuși… În nimic se află un tot care așteaptă. În întuneric se află o parte din noi care stă să ne intre iar în suflet. Numai luand-o înapoi, vom ști să vedem și soarele și liniștea încălzind amiaza. E beznă. E un loc fără nimic. Dar lumea întreagă e un nimic dacă nu ne-am găsit pe noi.

pictez

Standard

brush-life-live-messy-paint-Favim.com-193562– Nu mai pot sta aici în același spațiu în care împărțim până și aerul zi de zi. Am nevoie să fie vorba din nou numai despre mine, să nu mai împart nimic, să nu mă mai gândesc la nimic. Am nevoie să văd din nou lumea prin ochii mei. Nici nu mai știu cum arată. Parcă cineva nu face altceva decât să-mi înlocuiască gândurile, felul de a fi, dorințele, planurile cu altele care nu-mi aparțin, iar eu le vreau din nou pe ale mele. Cred că ai înțeles că vreau să plec…

Scări, câte scări mai sunt de coborât. Nici nu știu ce să-mi zic. Nu e prima oară când trăiesc această zi, parcă identic, doar cu alt  decor. Probabil mereu voi pleca de undeva, mereu voi ajunge în același punct. Sau poate data viitoare va fi diferit. În orice caz, azi sigur mă întorc la casa din Branzo, am un pod întreg de planșe goale, pensule și, din câte îmi amintesc, mult, mult soare. Sper că n-am uitat să pictez. În ultimele zile am tot avut o imagine care mi-a rămas adânc tipărită în minte. Vreau s-o pictez în cel mai mic detaliu și probabil o să consum toate tuburile de verde. Culoarea asta va fi impregnată în tot tabloul, obsesiv chiar. Când ajung, primul lucru pe care-l fac ma întâi e să mă uit în oglindă, să-mi imprim ziua asta cu mine trăind din nou. Parcă am luat o pauză în ultimul timp. Uneori cred că avem un fel de buton în interiorul nostru și ne oprim. Noi facem în continuare aceleași lucruri, zi de zi, dar nu mai trăim, Viețuim, dar nu mai trece nimic dincolo, nu ne mai mișcă nimic, nu mai găsim un punct comun cu noi. Și apoi, dintr-o dată, butonul ăla pornește mașinăria din nou. Facem o tonă de prostii, luăm decizii cât ai clipi, ne facem planuri doar ca să le schimbăm a doua zi și ne-ncurcăm singuri în propriile strategii, dar o facem fiind prezenți și într-un mod activ. E ca la școală, doar așa poți să faci niște puncte în plus și să obții în final mai mult. Mai mult, mai mult, asta parcă strigăm tot timpul în noi, vrem altceva, vrem mai mult dar uităm să definim, să ne definim în toată schimbarea asta de planuri în care trăim.

Mai e puțin până ajung, dar pașii se lipesc de asfaltul încins, e atât de cald și am senzația aia ca dintr-un vis în care vrei să mergi sau să fugi de ceva și nu poți, picioarele nu vor să țină același ritm și treci dintr-o cameră în alta într-o casă în care ai intrat fără să știi că nu are și un punct de sfârșit și apoi te trezești brusc. Niciodată nu știi ce s-ar fi întâmplat dacă acel ceva te-ar fi prins sau te-ai fi oprit să-l înfrunți. Dacă n-ai fi fugit…

Intru, ușa abia s-a deschis. Scări, câte scări mai sunt de urcat. E un albastru închis, de seară, în toată casa. Poate de la draperii și de la tot praful adunat în atâta timp scurs fără să-l fi simțit. În pod, doar foi și un strop de zi jucându-se pe o planșă pe care au rămas niște tușe de gri. Oare ce-am vrut să încep atunci… Iau un tub de roșu și-l pun peste gri, apoi verde  și negru puțin. Se întunecă atât de rapid, deja parcă nu mai văd nimic. E noapte acuși, în pod lucrurile au rămas neclintite așa cum le-am lăsat și aș putea jura că le aud respirând. Mai am atâtea tușe de pus în tablou și până mâine e așa de mult. E timp irosit într-o așteptare care nu are sens. Tabloul nu se poate picta singur peste noapte, cât noi dormim deși asta facem de multe ori, dormim și așteptăm ca lucrurile să se-ntâmple singure fără ca noi să facem nimic.

– Să știi că e târziu.

-Poftim?

-E târziu. Ar trebui să pleci.

Nu, nu se poate să nu fi plecat de aici. Am coborât toate scările până jos, îmi aduc aminte cât se poate de clar, apoi m-am dus în casa din Branzo și am început să pictez. Doar că s-a făcut întuneric. Încă am verde și roșu pe mâini. Și negru puțin. În tablou era doar o tușă de gri. Acum, acum e… E viu. Dar n-o să zic nimic. O să plec.

– Ai de gând să faci ceva? Dacă te uiți în gol la draperii crezi că se trag singure și hainele vin ele să te-mbrace și ușa se deschide ca să treci tu dincolo de prag?

Am zâmbit. Nu, bineînțeles că nu se întâmplă nimic dacă noi nu suntem prezenți. Lucrurile nu se întâmplă dacă nu le facem să se întâmple. Nici tablourile nu se pictează singure peste noapte cât noi dormim, doar zi de zi, cu fiecare tușă prin care definim, completăm, anulăm, reluăm.

Suntem doar noi în timp cu o planșă.

ploaie, prune și noi

Standard

unnamedApă în mine, pe stradă, printre nori, pe sub priviri, pe furiș ploaia mângâie tot… Și pe noi. Când plouă, îmi place să mănânc prune cu gust acrișor ca cel pe care încearcă ploaia să-l șteargă din noi. Dar eu n-o las, îl vreau acolo ca parte din ce însemnăm așă că mănânc prune și o sfidez ca și cum papilele dețin ultimul lucru care a mai rămas din noi. Gustul de prune și ploaia sunt dușmani așă că stropii striviți, melancolici se retrag, norii parcă îi sorb înapoi. Au pierdut. Cu atâta ploaie și nimic din noi nu s-a curățat de noi. Prunii își lăfăie crengile în gol. Dar ploaia, ploaia vine din nou… Inundațiile sunt oricum în toi…