Arhive pe etichete: loc

beznă

Standard

c7240ce0e622c8b1b575293ba5fb399f

E beznă. Seara intră în podeaua umedă și-i cutremură scândurile înfrigurate. Un scârțâit ușor străpunge întunericul. Un șobolan speriat iese afară. În camera asta plină de negru, de umed, de scârțâit care parcă nu mai contenește a se văita, nu-i de stat. Eu stau totuși… În nimic se află un tot care așteaptă. În întuneric se află o parte din noi care stă să ne intre iar în suflet. Numai luand-o înapoi, vom ști să vedem și soarele și liniștea încălzind amiaza. E beznă. E un loc fără nimic. Dar lumea întreagă e un nimic dacă nu ne-am găsit pe noi.

opțiuni

Standard

old locked doorDimineață. Îmi răsari în gând de când deschid ochii și te încui ca pe o ușă care nu se mai ține decât în propria încuietoare și așa șubrezită. E doar o chestiune de timp. Am învățat că nu deținem nimic, că nu ne aparține nimic. Nici măcar noi. Pot, în schimb, să iau un loc în fața acelei uși și să aștept. Doar e o ușă. Ar trebui să separe două planuri dintre care să alegi. Poți să intri sau poți să ieși. Pot să o deschid și eu și să plec. Într-o gară. Gările sunt îndesate de forfotă și asta permite oricui să fie o furnică într-un mușuroi, să se piardă într-un haos anevoios, dar inevitabil pentru a ajunge apoi la o destinație aleasă, ghicită, corectă sau total irelevantă. E mereu cale și de întors. Numai ni se pare uneori că urmele spre-napoi ni s-au șters, dar nu suntem în Hansel și Gretel, mai sunt și alte drumuri care duc în același sens. Până și peroanele dau glas unui rămas bun ca apoi să fie iar bine ai venit. Peroanele sunt și timp scurs în  așteptări, linii care ne conduc spre un tren, spre un vagon, spre un loc. Oamenii pot aștepta împreună, dar fiecare își are destinația sa. Se mai întâmplă să așteptăm și pe câte un peron care nu are nimic pentru noi. L-am încurcat sau poate l-am ales intenționat. La un moment dat vom fi nevoiți să plecăm. Peronul acela e cu siguranță bun pentru altcineva dacă nu pentru noi. A căuta e oricum ceva ce se poate repeta.

câte-un pic în fiecare zi

Standard

De dimineață a ieșit un soare așa de băgăcios că mi-a umplut toată casa și s-a revărsat în bucăți mici de azur, murmurând benevol. S-a jucat prin toate cotloanele și pisicile s-au ținut mult după el până și-au tors căldură și-au făcut din toată camera un ghem. Eu, crezând că soarele s-a instalat aici, i-am cedat și locul gândind că pe timp de invazie e bine să te adaptezi. De câte ori îmi deschid geamul acum, știu că soarele e chiar după colț. Se așteaptă să-l chem eu dacă vreau să-și joace rolul de calorifer pentru sufletele reci. E o lecție pe care-am înțeles-o greu.  Cu draperiile trase lumina poate asuda zgâindu-se pe geam, cu obloanele-ncuiate, căldura nu se poate strecura, cu ochii închiși, ziua nu-și poate face treaba de țesător divin, meticulos. Când am strâns toată zăpada lângă noi și-am cules toate frunzele să le ținem de decor și-am închis și ploaia în sticle și tunetele în cutii de carton, cum să mai găsim razele calde, mai ales când nici loc nu le-am păstrat lângă noi. Dar azi, soarele a venit peste mine așa că am luat o mătură să alung frigul și frunzele moarte. I-am făcut cât de mult loc am putut. Mai trebuie doar să-l poftesc din când în când. Și să mă joc. Știi, soarele e destul de pueril. Altfel e tare mohorât și renunță chiar și la culori. Așa că ne jucăm, câte-un pic în fiecare zi, până râdem și de noi.