Ninge. Eu doar stau aici și privesc. Aș putea să mă bag sub zăpadă, măcar mi-ar fi mai cald. Se aude un tren hârâindu-și vagoanele amorțite și corbi flămânzi, tremurându-și negrul prin zarea lăptoasă. Nici ei nu mai știu ce caută, ce așteaptă, ce râvnesc. E doar iarnă, e lungă la fel ca nopțile fără suflet, înghețate, înnegrite din prea multă lipsă de soare. Nopțile sunt negre de dor, se învelesc în doliu și tac. Uită mereu că a fost o alarmă falsă și o iau iar de la capăt odată cu fiecare apus, neștiind că așa doar ele mor puțin câte puțin și cad în propria liniște fără lumină. Nopțile sunt pierdute. Ele tot caută opusul a ceea ce sunt, neînțelegând că a găsi ce caută înseamnă chiar propria disipare; se suprimă. Sunt și profund romantice; își țes visele din plimbările, din cuvintele, din atingerile și poveștile tuturor îndrăgostiților iluzionați care hoinăresc prin ele fără să știe că sunt priviți cu nesaț. Nopțile trișează când își desenează propriile dorințe cu bucăți de stele pe același cer posac. E un efort în van… Stelele nu se văd decât în noapte oricum. Nopțile rămân doar cu himerele lor pe care le împrăștie prin visuri peste tot, sperând că măcar așa va mai ajunge în zi câte ceva. Dar oamenii se dezvelesc de visuri dimineața și n-ajută prea mult…
E altă zi. Trenul se clatină pe șinele înghețate; ai spune că e scuturat de friguri și îndoieli. Se împotmolește. În tren, oamenii sunt indiferenți. Corbii n-au mai venit. E doar alb și ninge la fel de liniștit ca într-un delir repetitiv. La noapte se anunță un ger prelungit. E clar, nopțile au nevoie de un nou vis.
Pe Prichici 