O dimineață cu urme de straniu presărate în doze mici, disparat. Mierlele cântau atât de tare încât ar fi putut face toate lucrurile să se sfărâme mărunt, soarele atingea incandescent și intruziv mintea încă adormită după o noapte începută nu de prea mult timp. Am auzit țârâitul soneriei îndelung, apa curgând în bucătărie, covoarele plutind, un iz de fum făcând rotocoale prin casă, draperiile făcute franjuri de pisici umflate, cu aer agresiv, podeaua ca un burete înghițind mobila flămând, un sunet de obiect ascuțit lovit în țeava de la dormitor și o durere nelocalizată care mă vizita când și când, dându-mi mai întâi târcoale, așteptând și făcând reverențe într-un fel atât de protocolar și totuși sfidător și mârșav. Oglinda de la șifonier devenise pe trei sferturi opacă, schițând ca o umbră un zâmbet desfigurat și prinzând într-un colț ecranul televizorului care dădea aceeași imagine peste cap cu extaz și nesaț. Sus, pe tavan, doi ochi care mă priveau. Aveau și un trup? Nu-mi mai pot aminti. Știu că am stat așa hipnotizată în timp ce în jur era un haos care se distra ca la circ. Și eu mă amuzam, doar că nu pricepeam mai nimic. Și nu, nu eram prinsă în vreun vis emancipat sau prea zelos la mimat realul și senzațiile vii. Apoi am văzut un tigru imens ițindu-și capul de după ușă și am fugit prin camere care dădeau în alte și alte și alte camere și m-am ascuns într-un pod cu zăpadă și mult frig strâns, deși în camera de alături era cald și o sobă cu aburi și un pat cu o cuvertură verde de catifea și o femeie cu un chip necunoscut. Dar am rămas în pod, l-am încuiat cu lacăt și totuși tigrul acela m-a găsit și am ieșit sus pe acoperiș, am sărit, am fugit într-o grădină în care era noapte și m-am ascuns într-o căpiță de fân, dar bătăile inimii țipau a frică dusă la extrem. Era liniște. Niște oameni au împușcat tigrul și după o vreme am ieșit și eu. Era o gară aproape așa că m-am urcat într-un tren și-am stat nemișcată vreo paisprezece ore în șir. Era din nou zi și-am coborât într-un oraș cu străduțe înguste și lungi care duceau toate spre un lăcaș de cult situat în vârful unui deal. Era plin de oameni, o forfotă de nedescris. Cineva și-a scăpat coșul cu mere și se rostogoleau grăbit ca niște mingi verzi de neoprit. Am văzut un chip cunoscut, dar am rămas în loc pentru că știam că acel chip nu mai putea fi printre noi și purta un surâs malițios care nu-i era caracteristic deloc. N-am mai vrut să văd. Simțeam că era o zi în care de fapt nu mi se comunica nimic și dacă încercam, probabil descopeream și că pot să zbor. Am plecat. Mi-a luat câteva ceasuri bune să mă liniștesc. Acasă era o pace deplină și o ordine de om obsesiv, deși eu mereu lăsam o dezordine care întrecea imaginația când plecam undeva. M-am gândit un timp la acea zi și tot n-am înțeles mare lucru din ea. Am preferat să dorm apoi, cât mai mult ca să am parte în vis de nori liniștiți, de un ritm de melc și de mult senin dând pe afară un miros de vară și de zile cu ploi calde stoarse torențial dintr-un cer cu fitil. S-a întâmplat ceva totuși după acea zi. Puteam din nou să simt, nu mai era niciun perete încropit din beton cu un gard de fier bine meșteșugit, dar nici vreun abis în care să cad exaltată că pot să devin iar un fel de fiu risipitor, să arunc peste tot cu trăiri și închipuiri. Eram pe un drum de mijloc, echilibrat și mai ales rațional. Îmi lăsa o impresie de precizie matematică și atunci am decis că de fapt, aș vrea să mă mai pierd uneori și să-mi torn dintr-un preaplin emoțional, cu riscuri cu tot.
mart.29
Pe Prichici 