poate… la primăvară

Standard

leagan-toamnaStrig. Aș putea să șoptesc. Nu e oricum nimeni în afară de ecou. Am obosit leagănul de sub cireșul bătrân încărcat de galben și soare cu frunzele-i împrăștiate de vânt și râsete care împing leagănul mai tare și mai tare în sus, spre cer ca și cum la un moment dat m-aș putea desprinde și zbura printre albastru și raze. Dar nu, rămân aici cu toamnă și frunze și suflet nostalgic. În tot amalgamul ăsta, atâta liniște și în liniște, e mereu atâta haos. Ai zice că e imposibil să le desparți așa cum e imposibil să separi și gândurile de figura care a pus stăpânire pe ele, indiferent de locurile prin care mai e sau prin ce timp sau colț de inimă. Nu mai contează. Toamna în sine e un pansament și vântul ne golește de noi. Dacă am adăpostit clipe în noi pe care-am vrut să le ținem ascunse de timp, acum pleacă și iau același drum ca păsările călătoare. În noi, vremea e în schimbare. Poate se vor întoarce… la primăvară… Poate și tu… Poate o să-mpărțim iar același soare.

tot, lipsă

Standard

TimePasăre. Printre nori se văd vârfurile zborului.

Inimi. Prin mocirle se văd dârele dorului.

Iarnă. Hibernare sub amintiri.

Zi. Încă un gând trimis către tine.

Apă. Oare când privești, chipul meu e cel care se va oglindi?

Tălpi. Îmi stau impregnate în suflet. Au călcat pe-un loc închis.

Dimineață. Te privesc cu ochii închiși.

Vină. Aș fi putut să te păstrez.

An. Amorțit de cuvinte care te conțin.

Vânt. Îți aud numele în gând.

Tot. În lipsă.

mijloc de zi

Standard

sunSoare. Soarele vine mereu dinăuntru. Chiar și în zilele mohorâte încălzește câte un pic lumea aia amețită de toate gândurile care se bat cap în cap, care se tot completează ca apoi să se anuleze de tot. Și rămâne doar liniște în noi. Și puțin soare. E o lipsă care ne face dependenți de razele alea oricât de firave pentru că mereu mai e un „și dacă totuși…” Asta e condiția oricărui soare, o iluzie de care să se agațe ca să lumineze în continuare. Cu cât ne îmbătăm singuri cu imagini ireale, cu atât e mai vară, mai cald, dar uneori ne trezim și ne umplem de aerul iernatic al realității și atunci ne ascundem în nori gri și tragem perdeaua de ploaie să nu mai vedem nimic, să nu mai auzim nimic. În fiecare zi încercăm să tragem de câte-o iluzie, s-o deșirăm ca pe un fir și s-o scoatem afară, să ne legăm cu ea, s-o credem reală până când într-o zi, fie o uităm pe undeva, fie se face ghem și o simțim acolo, a noastră, în propriile mâini, reală sau măcar cât de puțin. Și dacă nu e ghem, ci doar fir de ață, imediat găsim un ac să coasem singuri imaginea lipsă. Iar dacă ziua ne place mai mult decât noaptea, atunci ar trebui să știm că dacă suntem rezonabili, n-o să ajungem niciodată în mijlocul zilei, va fi doar un început de răsărit de care ne tot ținem în timp ce suntem pe jumătate adormiți. N-avem cum să ne trezim de tot fără o poveste pe care s-o iubim. Fără simțuri vii, nu poate fi soare. Dacă am amorțit, poate e timpul să mergem un pic. Dezmorțirea vine cu sângele care începe să circule din nou prin vene și cu inima pusă mai mult la treabă. Vine cu noi iubind, orice. Și-abia atunci se face zi-amiază, iar soarele întins prin noi ne găsește cerul neîncăpător și picură lumină pe alte ceruri, alunecă prin suflete cu lună.

pictez

Standard

brush-life-live-messy-paint-Favim.com-193562– Nu mai pot sta aici în același spațiu în care împărțim până și aerul zi de zi. Am nevoie să fie vorba din nou numai despre mine, să nu mai împart nimic, să nu mă mai gândesc la nimic. Am nevoie să văd din nou lumea prin ochii mei. Nici nu mai știu cum arată. Parcă cineva nu face altceva decât să-mi înlocuiască gândurile, felul de a fi, dorințele, planurile cu altele care nu-mi aparțin, iar eu le vreau din nou pe ale mele. Cred că ai înțeles că vreau să plec…

Scări, câte scări mai sunt de coborât. Nici nu știu ce să-mi zic. Nu e prima oară când trăiesc această zi, parcă identic, doar cu alt  decor. Probabil mereu voi pleca de undeva, mereu voi ajunge în același punct. Sau poate data viitoare va fi diferit. În orice caz, azi sigur mă întorc la casa din Branzo, am un pod întreg de planșe goale, pensule și, din câte îmi amintesc, mult, mult soare. Sper că n-am uitat să pictez. În ultimele zile am tot avut o imagine care mi-a rămas adânc tipărită în minte. Vreau s-o pictez în cel mai mic detaliu și probabil o să consum toate tuburile de verde. Culoarea asta va fi impregnată în tot tabloul, obsesiv chiar. Când ajung, primul lucru pe care-l fac ma întâi e să mă uit în oglindă, să-mi imprim ziua asta cu mine trăind din nou. Parcă am luat o pauză în ultimul timp. Uneori cred că avem un fel de buton în interiorul nostru și ne oprim. Noi facem în continuare aceleași lucruri, zi de zi, dar nu mai trăim, Viețuim, dar nu mai trece nimic dincolo, nu ne mai mișcă nimic, nu mai găsim un punct comun cu noi. Și apoi, dintr-o dată, butonul ăla pornește mașinăria din nou. Facem o tonă de prostii, luăm decizii cât ai clipi, ne facem planuri doar ca să le schimbăm a doua zi și ne-ncurcăm singuri în propriile strategii, dar o facem fiind prezenți și într-un mod activ. E ca la școală, doar așa poți să faci niște puncte în plus și să obții în final mai mult. Mai mult, mai mult, asta parcă strigăm tot timpul în noi, vrem altceva, vrem mai mult dar uităm să definim, să ne definim în toată schimbarea asta de planuri în care trăim.

Mai e puțin până ajung, dar pașii se lipesc de asfaltul încins, e atât de cald și am senzația aia ca dintr-un vis în care vrei să mergi sau să fugi de ceva și nu poți, picioarele nu vor să țină același ritm și treci dintr-o cameră în alta într-o casă în care ai intrat fără să știi că nu are și un punct de sfârșit și apoi te trezești brusc. Niciodată nu știi ce s-ar fi întâmplat dacă acel ceva te-ar fi prins sau te-ai fi oprit să-l înfrunți. Dacă n-ai fi fugit…

Intru, ușa abia s-a deschis. Scări, câte scări mai sunt de urcat. E un albastru închis, de seară, în toată casa. Poate de la draperii și de la tot praful adunat în atâta timp scurs fără să-l fi simțit. În pod, doar foi și un strop de zi jucându-se pe o planșă pe care au rămas niște tușe de gri. Oare ce-am vrut să încep atunci… Iau un tub de roșu și-l pun peste gri, apoi verde  și negru puțin. Se întunecă atât de rapid, deja parcă nu mai văd nimic. E noapte acuși, în pod lucrurile au rămas neclintite așa cum le-am lăsat și aș putea jura că le aud respirând. Mai am atâtea tușe de pus în tablou și până mâine e așa de mult. E timp irosit într-o așteptare care nu are sens. Tabloul nu se poate picta singur peste noapte, cât noi dormim deși asta facem de multe ori, dormim și așteptăm ca lucrurile să se-ntâmple singure fără ca noi să facem nimic.

– Să știi că e târziu.

-Poftim?

-E târziu. Ar trebui să pleci.

Nu, nu se poate să nu fi plecat de aici. Am coborât toate scările până jos, îmi aduc aminte cât se poate de clar, apoi m-am dus în casa din Branzo și am început să pictez. Doar că s-a făcut întuneric. Încă am verde și roșu pe mâini. Și negru puțin. În tablou era doar o tușă de gri. Acum, acum e… E viu. Dar n-o să zic nimic. O să plec.

– Ai de gând să faci ceva? Dacă te uiți în gol la draperii crezi că se trag singure și hainele vin ele să te-mbrace și ușa se deschide ca să treci tu dincolo de prag?

Am zâmbit. Nu, bineînțeles că nu se întâmplă nimic dacă noi nu suntem prezenți. Lucrurile nu se întâmplă dacă nu le facem să se întâmple. Nici tablourile nu se pictează singure peste noapte cât noi dormim, doar zi de zi, cu fiecare tușă prin care definim, completăm, anulăm, reluăm.

Suntem doar noi în timp cu o planșă.

opțiuni

Standard

old locked doorDimineață. Îmi răsari în gând de când deschid ochii și te încui ca pe o ușă care nu se mai ține decât în propria încuietoare și așa șubrezită. E doar o chestiune de timp. Am învățat că nu deținem nimic, că nu ne aparține nimic. Nici măcar noi. Pot, în schimb, să iau un loc în fața acelei uși și să aștept. Doar e o ușă. Ar trebui să separe două planuri dintre care să alegi. Poți să intri sau poți să ieși. Pot să o deschid și eu și să plec. Într-o gară. Gările sunt îndesate de forfotă și asta permite oricui să fie o furnică într-un mușuroi, să se piardă într-un haos anevoios, dar inevitabil pentru a ajunge apoi la o destinație aleasă, ghicită, corectă sau total irelevantă. E mereu cale și de întors. Numai ni se pare uneori că urmele spre-napoi ni s-au șters, dar nu suntem în Hansel și Gretel, mai sunt și alte drumuri care duc în același sens. Până și peroanele dau glas unui rămas bun ca apoi să fie iar bine ai venit. Peroanele sunt și timp scurs în  așteptări, linii care ne conduc spre un tren, spre un vagon, spre un loc. Oamenii pot aștepta împreună, dar fiecare își are destinația sa. Se mai întâmplă să așteptăm și pe câte un peron care nu are nimic pentru noi. L-am încurcat sau poate l-am ales intenționat. La un moment dat vom fi nevoiți să plecăm. Peronul acela e cu siguranță bun pentru altcineva dacă nu pentru noi. A căuta e oricum ceva ce se poate repeta.

ploaie, prune și noi

Standard

unnamedApă în mine, pe stradă, printre nori, pe sub priviri, pe furiș ploaia mângâie tot… Și pe noi. Când plouă, îmi place să mănânc prune cu gust acrișor ca cel pe care încearcă ploaia să-l șteargă din noi. Dar eu n-o las, îl vreau acolo ca parte din ce însemnăm așă că mănânc prune și o sfidez ca și cum papilele dețin ultimul lucru care a mai rămas din noi. Gustul de prune și ploaia sunt dușmani așă că stropii striviți, melancolici se retrag, norii parcă îi sorb înapoi. Au pierdut. Cu atâta ploaie și nimic din noi nu s-a curățat de noi. Prunii își lăfăie crengile în gol. Dar ploaia, ploaia vine din nou… Inundațiile sunt oricum în toi…

secunde

Standard

Stop_time_III_by_vimarkSunt momente când timpul doar stă în loc de parcă ar fi adormit, de parcă n-ar mai avea secunde să-și ducă la capăt ciclul infinit. Și stă oprit. Și noi ne-am oprit în el ca să nu fim nevoiți să pășim dincolo, pe-un drum în care nu vom mai ști nimic unul de celălalt pentru că toate căile care ne-au unit s-au închis. Am putea bătători drumuri noi și tot am face cărări să ne găsim, dar timpul nu mai are secunde pentru noi. Timpul s-a oprit și orice drum, înainte sau înapoi e împotmolit. Crezi că putem găsi secundele de ieri, crezi că putem împărți ultimul ticăit al unui ceas ce zace în noi? Crezi că-l putem reporni? Și nu doar pentru unul din noi, ci pentru amândoi ca să-i dăm timpului secundele înapoi? Și dacă ne-ar mai îngădui un pic, crezi că ne-am putea privi pe noi și ști? Crezi și tu că totuși timpul ne va mai aduce cândva în fața aceluiași noi pe care n-am ajuns vreodată să-l formăm?

e deschis?

Standard

sunriseE seară deja, e cam răcoare. O cucuvea singuratică dicută cu propriul ei ecou de parcă ar ține împreună un ritual… Lângă ușa de la casă se îngrămădește un miros dulceag de mâncare în clocot, podeaua începe să scârțâie sub niște pași leneși, înceți care lasă să se scurgă prin ei toată greutatea anilor pe care-i poartă. Se opresc. Afară e un soi de neliniște în aer, vântul se agită și întrerupe din când în când câțiva greieri mai îndrăzneți care încă-și mai încălzesc vocile ascuțite. Toamna e aprope de final. Frigul se strecoară șiret, ascuns sub întunericul nopții și-ți prinde umbra, apoi tot trupul până-și face loc în mijlocul inimii, încercând să-i aducă tăcere.

M-am așezat la colțul casei să privesc noaptea, să privesc gândurile pe care le port cu mine de vreo lună și tot n-am reușit să le descâlcesc, să te privesc pe tine, să-mi dau seama ce-i cu noi. Uneori, oamenii se simt unii pe alții dincolo de cuvinte, de aparențe, dar se încăpățânează să creadă că nu sunt văzuți și își pierd timpul arătându-și o față care nu le aparține, dar pe care orgoliul le-a cusut-o atât de bine, ca pe un scut, ca pe-o armură, ca și cum ar fi mereu într-un război în defensivă. De fapt suntem doar în ofensivă, în contra noastră. Cu cât ne protejăm, cu atât ajungem să nu mai simțim nimic, să adăpostim un gol umplut cu întuneric, temeri și speranțe înăbușite. Dacă ne-am da jos armura, am lăsa soarele să pătrundă și în noi ar crește din nou flori și ar fi viață. Da, poate că ar veni multe furtuni care ar inunda tot și secetă și atunci ne-am zgâria în propriile firi veștejite sau ar veni iarnă și somn adânc de toamnă, dar mereu ar fi un licăr de viață și de fiecare dată am tot renaște, am tot fi alții. Dar în gol, în spatele zidurilor nu crește nimic, nu intră nimic, a simți devine un nonsens. Nu putem construi un filtru prin care să lăsăm în noi doar sentimentele care ne fac fericiți. Vin la pachet cu tot ce încercăm să evităm. E totul sau nimic.

În curând va veni o nouă dimineață. Ochii aproape că mi se-nchid. Tăcerea pare că a amorțit totul în jur. Deci spune-mi cât încă mai e timp… Te-ai hotărât? E deschis? Pot să intru sau nu?

cine domină…

Standard

Old_clockFiecare din noi poartă, într-un moment sau altul, un război cu timpul și ca în orice situație din viață, dominăm sau suntem dominați, proporțiile variind în funcție de contexte. Uneori, timpul ne înghite cu totul, ne domină, ne transformă în niște frivoli cerșetori, ne controlează trăirile, ne induce panică. Dar de fapt nu e vorba de timp, ci de lipsa lui.

Absența e cea care ne dă toate stările febrile. La fel se întâmplă și când crezi că iubești pe cineva. Nu prezența, ci absența e cea care te face să simți că celălalt îți ia mințile. În prezență, te simți confortabil, în siguranță, tot ce mintea ta a țesut până atunci primește confirmări, nu că ele ar exista cu adevărat, ci pentru că tu ai o iscusință incredibilă în a le găsi în orice gest, semn, vorbă și astea sunt posibile doar în prezență. În absență, în tăcere, obținerea certitudinii, confirmării, stăpânirea propriilor fantasmagorii sunt ca un război din cărțile de povești. Cam imposibil de câștigat fără o intervenție salvatoare sau din altă lume, dar realitatea nu prea abundă de așa ceva, chiar deloc.

Simțul realității nu e însă un punct forte în astfel de situații, e chiar cel mai vulnerabil și e primul pe care îl atacăm singuri. Ne inducem confuzie, gândurile pe care le întreținem se bat singure cap în cap, iar timpul e suprimat, nu mai are nicio valoare. E unul din puținele momente în care suntem dincolo de planul creat de timp, suntem într-o lume în care măsura e una proprie, în care zilele pot părea o eternitate și timpul e mai molâu decât un melc, în care secundele pot echivala cu luni care se scurg cu viteza unui sunet sau în care timpul, pur și simplu nu mai constituie un punct de interes. Interesul e acaparat de modulațiile trăirilor cărora le căutăm explicații sau în care doar alegem să ne afundăm, să ne pierdem. Devenim opaci. Lumea își mută întreaga existență în noi, dar nu pentru mult timp.

Absența nu e niciodată aducătoare de liniște sau constanță. E ca o apă neobosită care nu iese niciodată din mișcările de flux și reflux, ca pendulul unui ceas care se mișcă egal înainte și înapoi. A iubi în absență, în tăcere înseamnă să accepți că nu există progres, că oricât te-ai adânci într-o apă tulbure sau ți-ai lua avânt să sari prin aer, oricât te-ai cuibări în ceva trecut sau te-ai aventura în ceva imaginar, nu depășești perimetrul care înconjoară punctul central. Cu alte cuvinte, te cam învârți în cerc pentru că a reveni în punctul central înseamnă a fi din nou cu picioarele pe pământ și a-ți alege o nouă direcție de mers. Or asta înseamnă renunțare și mai întâi, acceptare a pierderii. Ar fi chiar hilar să găsim asta la un îndrăgostit. Timpul poate fi intervenția salvatoare, dar apare aici întrebarea… cine domină în această relație, timpul sau atașamentul?