cine domină…

Standard

Old_clockFiecare din noi poartă, într-un moment sau altul, un război cu timpul și ca în orice situație din viață, dominăm sau suntem dominați, proporțiile variind în funcție de contexte. Uneori, timpul ne înghite cu totul, ne domină, ne transformă în niște frivoli cerșetori, ne controlează trăirile, ne induce panică. Dar de fapt nu e vorba de timp, ci de lipsa lui.

Absența e cea care ne dă toate stările febrile. La fel se întâmplă și când crezi că iubești pe cineva. Nu prezența, ci absența e cea care te face să simți că celălalt îți ia mințile. În prezență, te simți confortabil, în siguranță, tot ce mintea ta a țesut până atunci primește confirmări, nu că ele ar exista cu adevărat, ci pentru că tu ai o iscusință incredibilă în a le găsi în orice gest, semn, vorbă și astea sunt posibile doar în prezență. În absență, în tăcere, obținerea certitudinii, confirmării, stăpânirea propriilor fantasmagorii sunt ca un război din cărțile de povești. Cam imposibil de câștigat fără o intervenție salvatoare sau din altă lume, dar realitatea nu prea abundă de așa ceva, chiar deloc.

Simțul realității nu e însă un punct forte în astfel de situații, e chiar cel mai vulnerabil și e primul pe care îl atacăm singuri. Ne inducem confuzie, gândurile pe care le întreținem se bat singure cap în cap, iar timpul e suprimat, nu mai are nicio valoare. E unul din puținele momente în care suntem dincolo de planul creat de timp, suntem într-o lume în care măsura e una proprie, în care zilele pot părea o eternitate și timpul e mai molâu decât un melc, în care secundele pot echivala cu luni care se scurg cu viteza unui sunet sau în care timpul, pur și simplu nu mai constituie un punct de interes. Interesul e acaparat de modulațiile trăirilor cărora le căutăm explicații sau în care doar alegem să ne afundăm, să ne pierdem. Devenim opaci. Lumea își mută întreaga existență în noi, dar nu pentru mult timp.

Absența nu e niciodată aducătoare de liniște sau constanță. E ca o apă neobosită care nu iese niciodată din mișcările de flux și reflux, ca pendulul unui ceas care se mișcă egal înainte și înapoi. A iubi în absență, în tăcere înseamnă să accepți că nu există progres, că oricât te-ai adânci într-o apă tulbure sau ți-ai lua avânt să sari prin aer, oricât te-ai cuibări în ceva trecut sau te-ai aventura în ceva imaginar, nu depășești perimetrul care înconjoară punctul central. Cu alte cuvinte, te cam învârți în cerc pentru că a reveni în punctul central înseamnă a fi din nou cu picioarele pe pământ și a-ți alege o nouă direcție de mers. Or asta înseamnă renunțare și mai întâi, acceptare a pierderii. Ar fi chiar hilar să găsim asta la un îndrăgostit. Timpul poate fi intervenția salvatoare, dar apare aici întrebarea… cine domină în această relație, timpul sau atașamentul?

Reclame

3 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s