căutători

Standard

Poate ne întrebăm uneori de unde mai scoatem atâtea resurse să visăm cu ochii deschiși și cu o energie debordantă ca și cum speranțele n-ar fi murit de o mie de ori până acum și n-ar fi fost înlocuite tot de atâtea ori… Parcă în fiecare zi luăm câte un burete și ștergem tot din zilele precedente numai ca să pășim cu același zâmbet copilăresc care știe că oricât de mult timp ar trece și oricât s-ar întoarce lucrurile în feluri pe care nici nu ni le imaginăm, totul e încă posibil, totul poate lua forma pe care am setat-o deja în imaginar de atâtea ori încât e un mister cum de nu am ajuns încă să o credem reală. Și dacă într-o săptămână, fiecare zi ne contrazice filmul acela scurt și uitat pe repeat din mințile noastre, noi doar continuăm să visăm la fel pentru că nu se știe când realitatea s-ar putea să ne aprobe scenariul, să-l preia chiar dacă nu are drepturi de autor și să-l ducă mai departe, evident cu o lecție de imaginație inclusă… Limitele noastre, chiar și în vis, erau common standard… Și dacă totuși nimic nu se întâmplă…

N-am apucat să mai scriu nimic. S-a stârnit o adevărată furtună de nisip, foaia care se odihnea plictisită în așteptarea altor cuvinte înșiruite fără sens, își luă zborul, fugind după propriile vise. Se pare că nu le putem urmări decât în fugă și cu cât alergăm mai tare după ele, cu atât aleargă și ele mai tare de noi. E un joc amuzant, dar nu și pentru noi. Când le uităm, se simt singure și atunci ne invită iar la joacă, aruncându-ne câte o speranță de nicăieri doar cât să nu mai deviem, până când într-o zi își fac curaj să vină cu o ofertă de coproducție a unui film cu final nebănuit și adesea, nesăbuit. Fiecare parte își asumă niște riscuri, însă asta, doar când ambele părți sunt pregătite. Viselor le ia uneori și o mie de ani să se pregătească. Alteori stau pe gânduri până uită cui aparțin, iar noi ni le amintim doar în treacăt și prea rar ca să le mai chemăm înapoi. Azi… fără un vis derulându-și scenariul lângă mine, n-ar avea niciun sens. De aceea și foaia plină de cuvinte aberante încă aleargă după stropul ei de fericire, caută un sens. Poate că singurul sens în toată furtuna asta de nisip e să nu mai vedem măcar pentru puțin timp, să învățăm să privim și altfel în goana universală după un sens, după un vis, după noi… La urma urmei, totul în jurul nostru pare să știe deja, doar noi suntem singurii căutători…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s