ani care nu au fost

Standard

După geamurile astea gălbui sunt eu. Mă tot uit la cufărul scrijelit și plin de carii din drum. Nu știu cine l-a pus acolo sau de ce. M-aș duce să văd, dar mi-e să nu mă afund în amintiri și bucăți de suflet care nu-mi aparțin, să nu calc intruziv pe culoarul unui suflet trist. Nu e treaba mea și totuși cufărul din drum pare a fi o invitație la scotocit clipe încă respirând. Liniștea probabil le-a apăsat prea mult, altfel lumina soarelui n-ar încălzi cufărul, mocnit, ca pe o oală sub presiune și n-ar face timpul să sfârâie în jur de nerăbdare. Îl deschid. E gol, dar ticsit cu miros înțepător de iasomie și crini, urme și povești pe care n-am să le știu. Aici stă închisă o lume, deși nu toți o văd. E și un bilet; creion șters pe hârtie mâncată de timp.

„Dragă Aglae,

Tu din mine nu vei muri, deși eu multe zile nu mai am. Mi-ar fi plăcut ca timpul să mă lase să-ți fiu în preajmă atunci când eram tineri, să nu fi plecat, să nu mă fi pierdut pe meleaguri străine. Șaptesprezece ani am fost închis în Ungaria și doi la austrieci. N-am avut cum să scap, n-am avut cum să-ți scriu și apoi, nu te-aș mai fi găsit așa cum erai. Știu că n-ar fi fost drept să mă aștepți, erai frumoasă, erai un copil și din sufletul meu n-am apucat să-ți arăt mai nimic. Noi doi am avut prea puțin timp, dar ochii ăia ai tăi au văzut lumea prin mine, i-am purtat peste tot. Au văzut chiar și ce-a fost mai urât, dar eu n-am putut să-i șterg din ai mei. Chiar și când încetam să privesc, cădeam împreună în același hău. Am tânjit mereu să te revăd. Azi, îmi e frică să te privesc, să-ți vorbesc. N-am făcut parte din lumea ta și n-am nici un drept să intru acum în ea, să răscolesc după râsete, mâini tremurânde sau priviri care ștergeau totul din lume după ce anii s-au tot frânt peste ele și le-au tot învelit cu vreme scursă de nici nu știu dacă tu le mai poți găsi în tine. Sau poate te-am dezamăgit, deși n-am vrut. N-am vrut nicio clipă să pierd șansa unui drum alături de tine. M-au ținut prizonier. Anii s-au dus fără milă și acum nu mai pot face nimic să-i adun. Tânăr n-am să mai fiu, dar pe Aglaia cu ochi de copil o mai pot iubi. A trecut o viață și n-am obosit, dar am îmbătrânit mult. O zi îmi pare un an și abia mă mai port. Trupul e un țâr, dar sufletul e greu. S-a greșit, eu știu că s-a greșit față de noi, dar acum e târziu. Libertatea, anii furați, astea nu le mai pot primi înapoi. Nici pe tine și drumul nostru în lume.”

În cufăr sunt ani trecuți, dar cel mai mult țipă anii care nici n-au fost.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s