în ploaie

Standard

Ascult sunetul ploii cu timpul oprit. Cad peste mine picături dezbrăcate de senin și simt frigul șerpuind ușor în sus pe șira spinării, simt mirosul ud de apă cu bucăți de nori, simt gustul vântului îmbibat de cer și văd șiroaiele unduindu-se ademenitor, bolborosind de preaplin.  E apă peste tot împrejur și mă bucur nespus. Uneori cred c-am să înnebunesc de atâta frumos înghițit cu doi ochi cam betegi. Aș sta aici în ploaie până când apa mi-ar intra în sânge, măcar așa ne-am contopi, aș fi una cu ploaia și vântul ce-o poartă șușotind cu glas ascuțit de vaiet mocnit. Ca bufnițele mi-aș petrece nopțile sorbind stropii care cad și răsună prin negrul liniștit. Plouă și în zadar mă mint că mai stau doar puțin. Asfaltul se frământă sub acest ropot cu ritm, iar șerpii formați din picături care s-au reunit se duc timid pe lângă borduri și se-ascund în gurile piezișe de canal. Strada luminată de lămpi are un luciu aparte de la ploaia care s-a tot așternut. Copacii poartă umbre care se curtează reciproc împinse de un vânt cu aere de Cupidon, picăturile cad de pe crengi pe urmele de pași dansând cu reflexiile de lumini. Plouă de neoprit de ceasuri întregi și eu stau tot aici. Când stropii se lovesc de palmele întinse să-i adune, să-i strângă ca pe mici sfere de univers știu că n-am să mă întorc curând deși simt recele atașat de pielea alunecând prin haine de atâta ud. Dar încă mai vreau să respir ploaia cu izul ei mohorât. Când plouă, natura îți dă exact ceea ce vezi… umed cuprins în picături aruncate din nori prea îndesați să le mai poată purta, apă care se revarsă peste noi. Știi din start la ce să te aștepți. Nu-i ca atunci când două perechi de pași merg în tandem. Când una se lansează în note vesele, aiurite, cealaltă poate doar își disimulează fața hâdă și invers. Uneori pot fi pe aceeași lungime de undă.  Când plouă, picurii șterg însă măștile purtate de atâta timp și pașii se despart negreșit fiindcă acum știu că ce-au avut a fost doar ceva închipuit, că nu mai există nimic dincolo de falsele trăiri țesute cu raze mieroase, sclipind și orbind. Ploaia spală portretul greșit, iar pașii se tot duc. Probabil nu se vor reîntâlni. Ploaia, ca un sol din depărtare venit, a arătat ce soarele a ascuns. În ploaie, gândurile sunt clar conturate, iar cerul parcă stă deschis pentru un eventual răspuns. Plouă încă și acum, dar eu nu aștept nimic. Gândurile deja mi le știu. Zăbovesc doar să mă îmbăt cu miros ud, prăfuit.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s