de veghe, așteptând…

Standard

Mai știi paiele alea de chibrit uitate pe o noptieră într-o seară cu stele fulguind? Le-am aprins de atâtea ori de atunci crezând că voi ajunge să văd în sfârșit. Le-am ars până mi-am simțit degetele tremurând, cu vârfurile negre, usturând. N-am vrut să renunț așa cum se duce ziua, tiptil.  Până și la ultimul pai am  sperat să mi se reflecte calea în umbra silfidă, clătinându-se pe podea sau pe retină să-mi imprime un chip, un cuvânt. De atunci e tot întuneric în cameră. A mai rămas doar puțină cenușă scânteind din când în când. Azi am hotărât să deschid larg ferestrele să pătrundă bucăți de soare până sub pătura sub care m-am ascuns atâtea zile la rând. Afară, oamenii au o lume a lor de care m-am desprins ca atunci când sufli într-o păpădie ce tocmai s-a trecut. Tot așa m-am lăsat și eu purtată de vânt să-mi aduc dorința din tărâmul cu lămpi aici, pe pământ. Am tot tras de ea, am tot forțat-o, dar în final a plecat. Mi-a spus că nu-i venise timpul să-mi stea alături. Poate va veni cândva, tot pe pufi de păpădie și cu tot cu zâmbetul pe care atunci mi l-a luat. A spus că altfel nu va mai ști unde sunt și dacă-mi poartă cu ea zâmbetul, mă va găsi, poate cât de curând… Să aștept și ea va veni. Cred că nu e prea punctuală sau s-o fi rătăcit ori poate și zâmbetul ăla o fi amuțit. Data viitoare am să-l strâng eu bine înainte să-l mai fure careva. Aș putea chiar să-l pun sub cheie și să stau de veghe. Fără el, m-a cam cuprins frigul și lumina pare a se feri de camera asta obscură. Știe probabil că dacă o prind, am s-o închid și pe ea, dar totuși mi-e să n-o văd suferind. Poate am să-i pun zâmbetul meu. Așa vor avea amândoi companie și eu am să-i tot păzesc cu aceeași răbdare ca acum când aștept zâmbetul de pe drum și tare sper ca dorința să nu mi-l fi făcut scrum.  Mi-e somn, dar nu vreau să vină și să mă găsească dormind ca apoi să-mi intre printr-un vis în care să-l văd iar fugind. De aia nici n-am mai dormit de atâta timp. Am aprins toate paiele de chibrit să-și poată găsi iar vechiul loc amorțit. Poate se va descurca și doar bâjbâind… Abandonând pentru puțin timp, azi am deschis toate ferestrele, dar niciun alt zâmbet nu s-a lăsat ademenit. Mai bine, eu tot pe-al meu aș fi vrut să-l mai prind.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s