despre vizitatori…

Standard

E trecut de 12 de mult, aș putea să încep cu bună dimineața… în schimb m-am hotărât să scriu câteva rânduri, nici prea mult să nu-i plictisim pe vizitatori. Tot despre vizitatori aș vrea să și scriu. Nu orice fel de vizitatori, ci aceia care ne vizitează la un moment dat pe nepregătite și rămân musafiri nepoftiți în gândurile noastre, prezenți permanent, încălcându-ne cu tupeu intimitatea în toate formele ei, aceia care ne dau speranțe false, care ne mențin un zâmbet stupid câte o săptămână ca apoi să ne întrebăm cum de încă nu ne dor mușchii feței și tot ei fiind aceia care ne fac să răbufnim în interior de la atâta așteptare, o așteptare care, deși trebuia să ducă la atâtea posibilități frumoase, rulate și perfecționate de nenumărate ori, nu mai duce nicăieri. Ne tot uităm la ceas, la calendar, s-a schimbat și luna între timp… se pare că am pierdut noțiunea timpului. Deși nu ne convine așteptarea, constatăm totuși că-i mai bună decât nimic și începem să visăm iar cu ochii deschiși și așa mai trece încă o săptămână cu același zâmbet smintit, complice la viața paralelă desfășurată cu multe investiții emoționale în imaginația noastră. Evident că deși vorbim la plural, vizitatorul nu poate fi decât unul sau poate e alta situația în cazurile de indecizie cronică, dar și acolo fiecare film are un singur erou prin definiție.

Cu alte cuvinte, vizitatorul e obiectivul asumat al așteptării, deja identificat, analizat, parafat… mai puțin adjudecat. Încă mai există liber arbitru și dacă negocierile nici n-au fost inițiate, nici vreun sol n-a fost trimis să culeagă date din teren, am putea încadra cazul în categoria SF. Indiferent de situație însă, există un declanșator care i-a făcut imaginii celuilalt o hartă de acces și instrucțiuni clare de vânat gânduri. Odată doborât primul gând, se încearcă instalarea monopolului cu sau fără acordul proprietarului. Ce ar fi declanșatorul? Poate zâmbetul ăla schițat numai pe jumătate și mereu pe stânga, poate o frază  la care s-a străduit prea mult, întrebarea aia hoață menită a-l asigura pentru următoarele minute de relaxare intrinsecă în tăcere și chin vădit de cealaltă parte de dat explicații luxuriante, poate privirea aia din care ai înțeles că iar ai făcut o glumă la care ai putea să râzi numai tu sau când de la atâta contact vizual realizezi că nici n-ai observat cu ce era îmbrăcat, poate felul în care te simți sub observația perfect conștientizată sau poate doar mâna aia prinsă atât de rapid că nici n-ai băgat de seamă când deja s-a desprins.

Lucrurile mari încep mereu de la lucruri mărunte, poveștile pot crește numai după ce mai întâi s-au născut în mințile noastre. Adesea, ne complacem în așteptare, lăsând totul pe seama timpului. Dar azi, timpul nu le mai rezolvă pe toate sau le rezolvă doar în felul său. E adevărat că e puțin probabil ca imaginația să ne dezamăgească, dar nici nu se compară cu vâltoarea schimbărilor de situație și trăiri din câteva secunde de realitate. Pentru astea ar trebui însă, pe bâjbâite, să învățăm să pășim, să îndrăznim să plecăm din imaginația noastră, s-o forțăm să ne urmeze chiar și atunci când se simte mică de cât am uimit-o fiind noi.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s