calea. întretăiere în teamă

Standard

Fugi. Teama îi strângea sufletul. Dincolo de tarabele negustorilor, de eșarfele în alb și negru, de brățările de aur, era doar nisip încins de soarele care nu mai avea demult somn. O umbră se zărea ca într-un dans singular pe firele mișcătoare ale deșertului. Acum îi era și mai teamă întrucât umbra sa și cea nedeslușită păreau a se cunoaște între ele și oricât fugea prima, cealaltă o urma îndeaproape. Răul și binele coexistau ca în strânsoarea unei îmbrățișări. Dacă sufletele își recunosc haina, oamenii pot doar bănui, dar adesea le lipsesc întrebările și simt doar frigul. Dar acum se mai simțea ceva; era zefirul serafic ce purta vocea muezinului în spate, dar nu ajungea decât în frânturi disparate până acolo, interferând cu sunetul fricii în plină fugă. Pașii lăsau în urmă capete plecate în țărână, inimi încolțite între a cere și a mulțumi; soarta le rămânea oricum o necunoscută. În zare, se întuneca cerul fără nori și șerpii fugeau din cale, aridul rămânând și mai pustiu. Dar obiectul fricii îl însoțea neobosit. Se opri. Pesemne că nu fuga era calea.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s