uneori

Standard

Uneori nu mai avem nimic de spus și lăsăm cerul să cadă ca o piatră strivind iarba încovoiată pe pământ. Pleoapele grele închid valurile și le împrăștie pe lângă gene; se scurg clipe care par mereu să ne mai învețe câte ceva … poate chiar același lucru ni-l predau de zeci și mii de ori până singuri părăsim cercul unei erori obosite, sleite de răbdări. Dacă ne-am hotărî să nu mai lăsăm cerul să cadă, am privi mai des spre cosașii sărind, fugind, scăpând de ploaie … și am ști.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s