știi…

Standard

Mai știi diminețile acelea de toamnă lină, caldă, plăpândă ca un copil ce n-a întâlnit încă dezamăgirea? Mai știi dorurile noastre pe cărări cum se prăfuiau umblând desculțe… Vântul care ne lua pe sus gândurile și zâmbetul acela chinuit din colțul gurii care ajungea să plutească stăpânit doar de întinderea cerului…

Oglinda noastră nu ne arată niciodată interiorul. Doar îl bănuim după joaca sau melancolia din priviri. Ce ascundem în noi e adesea mai mare decât timpul. E ceea ce trăim înfășurat în zeci de lumi pe care doar ni le-am imaginat, în zeci de cuvinte pe care niciodată nu le-am spus, în zeci de regrete pe care nicicând nu am vrea să le dăm uitării, în mii de surâsuri care au aparținut doar posibilităților. E atâta agonie în noi și totuși atâta simplitate ca într-un joc de căței care doar vor și ei să obțină osul cel mare. Universul își râde de noi, fluturi care în loc să zburăm ne agităm și ne îmboldim să cărăm oase. Și totuși dacă noi doar am zbura, lumea ar părea prea mică pentru aripile noastre și atunci ne-am destrăma.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s